10 întrebări despre studiul iubirii, cu Lucia Mărneanu

Lucia a așteptat vreo 3 ani, timp în care a studiat grafică la Facultatea de Arte Plastice (UAD, Cluj-Napoca), să vadă dacă-i trece pofta de teatru. Nu i-a trecut, așa că la 3 săptămâni după ce și-a susținut licența, a dat admiterea la actorie. A absolvit în iunie 2013 Facultatea de Teatru și Televiziune Cluj-Napoca și îmi zice, cu un aer zglobiu, completat de ochelarii mici cu lentile rotunde: „Îmi place, pur și simplu imi place. De când mă știu mi-a plăcut să mă zbengui.”

Pe Lucia Mărneanu am cunoscut-o la spectacolul 10 studii despre iubire cu „i” mic, în cadrul Festivalului Internațional Temps d’Images Cluj, un spectacol gândit în întregime de ea, cu retroproiecții live de Andrei Mărginean. 10 studii despre iubire cu „i” mic e povestea unei nunți, în care Lucia te face să o crezi pe bune în fiecare dintre cele 9 personaje (atâtea au mai rămas) pe care le interpretează (nașul, preotul, amanta mirelui, etc.). Spectacolul se încadrează în genul devised theatre, ,,un fel de teatru în care actorul e și un pic actor, și regizor, și scenograf, și luminist, un pic dramaturg, un pic din toate. Asta înseamnă că se pornește de foarte multe ori de la improvizații și nu neapărat de la o coală albă”.

De la ce a pornit Lucia în crearea spectacolului, povestea celor 4 perechi de chiloți roșii pe care și-i dă jos în el și ce crede ea despre iubire, din 10 întrebări:

Când ai început să studiezi iubirea?

Studiul e, practic, un cuvânt sinonim cu schiță. Sunt 10 schițe despre iubire. Nu mi-am propus neapărat să vreau foarte tare să vorbesc despre iubire, ci a fost o chestie care a venit dintr-o relație a mea care a mers foarte ok și la un moment dat ne-am despărțit. Și am vrut cumva să exorcizez chestia aia, dar nu e neapărat subiectul meu forte, n-aș mai face asta. E destul de riscant să vorbești despre iubire în lumea asta și să mai ai și un monolog de 10 minute în final cu răni, cu cruste, pentru că dai în patetic dacă nu știi cum s-o gestionezi.

De ce ai ales nunta ca mijloc de expresie?

Pentru mine personal era o situație foarte ofertantă în sensul că e un eveniment foarte pestriț, se întâmplă foarte multe chestii. Există un ritual, o mie de tipologii de oameni, era ofertant pentru mine să caut în zona aia personaje și situații și e și ceva la care lumea se poate raporta foarte ușor. Cred că oricine merge la un moment dat la o nuntă și era ideea să aleg un moment în care iubirea aia e ca și coaptă, se împlinește și acolo trebuie să se rupă ceva și acolo miza e mai puternică. Dacă de la nuntă fuge mireasa, înseamnă ceva. E altceva dacă fuge din baie într-o zi oarecare.

Ce înseamnă „diform” în iubire?

În one man show-ul ăsta erau inițial 10 personaje, ieri erau doar 9 (am scos un bucătar) și am vrut să vorbesc despre nuntă fără să apară mirii. Am vrut să fie un fel de nuntă descentrată și în sine chestia asta însemna ceva, că există foarte mult vacarm în jurul unui cuplu și cumva fiecare dintre invitați are o idee despre cum ar trebui să fie iubirea. Iar pentru mine existau în personajele astea multe momente în care felul în care ei vedeau iubirea era grotesc, diform. Cred că diform e ceva ce devine mult prea bine conturat. Asta aveau aproape toate personajele, dacă nu chiar toate, o suprasiguranță asupra a ceea ce trebuie să fie, pe cine, când și cum să iubești. Cred că asta e diform în general la oameni. Oamenii sunt poate prea siguri de adevărurile lor, iar în cazul iubirii nu cred că poți.

De ce are iubirea i mic?

În spectacol e vorba de asta, de nepricepere sau de profanare.

Cum sunt sunetele iubirii?

Eu cred că iubirea e o chestie mută. Am scris și în sinopsis. ...să descopere sensul mut al unei relații de cuplu prin vacarmul nunții. E fix senzația asta pe care probabil o cunoaștem cu toții, când tăcerea dintre oameni nu mai e penibilă, când nu simți că trebuie să intervii cu o întrebare sau cu o glumă, când atât de bine închegați sunt oamenii, încât comunică la alt nivel și aia e o chestie foarte difuză, foarte fină, foarte subtilă, nu e nevoie de ceva peste ceea ce e deja. E mut.

Care e cea mai grea replică pe care ți-a dat-o iubirea?

„Nu-i normal”. În spectacolul Paralel, din 14 noiembrie, se înțelege.

Dacă ți-ai pune iubirile într-o valiză care ar fi atât de plină încât nu s-ar putea închide fermoarul din cauza unor lucruri ce ies, care ar fi alea?

Mă gândesc la toate locurile în care se consumă o relație și în toate locurile alea sunt niște obiecte sau niște chestii care țin de atmosfera locului respectiv. Și ar ieși câte o șosetă, câte un pliculeț de zahăr, câte un filtru de țigară, câte un prezervativ. Rămân toate chestiile, și alea rușinoase și alea frumoase.

Ce iubește Lucia acum?

Agitația. O găsesc în chestiile care sunt inconfortabile, dar care prind foarte bine. E inconfortabil să te afișezi, să te dai artist, să ai un program foarte aglomerat de dragul artei. De fapt răspunsul e teatru. În general, lumea când aude că am mai făcut o facultate, zice ,,o, artiștii, ce suflet, boemii, arta.” Nu e așa. Printre artiști cred că sunt și foarte mulți impostori. E foarte ușor să mimezi că ești artist.

Dacă ai rescrie textul, cum ar arăta monologul din final spus de cineva pe care ai iubit?

Mult mai puțin melodramatic, mult mai puțin patetic, mai lejer. De genul: „Așa și? Asta este.” Asta nu înseamnă că celălat nu a consumat la aceeași intensitate cu mine relația. Cred că ar fi sunat mai natural și fără atâta poezie și metaforă, fără ca publicul să ciulească urechea la densitatea aia de epitete.

Care a fost cel mai intens sfârșit pe care l-ai trăit?

Cred că atunci când am simțit că am terminat cu copilăria, pe la vreo 12-13 ani, am simțit-o foarte puternic când întrebările astea existențiale chiar sunt pe bune. Când treci de la cacao, pâine cu unt și cu miere, de la Scooby Doo, Dexter la „de ce exist?”. Pragul ăla a fost foarte puternic.

5 perechi de chiloți. De ce atâtea? De ce ultima e albă?

Mai demult, când aveam vreo 15 ani, aveam un prieten, ne făceam că suntem iubiți cum fac copiii. Amândoi eram foarte pudici și era o seară în care am vrut să vedem ce se ascunde sub chiloți. Și eram singuri într-o bucătărie și am dat cu banul care să înceapă prima dată să-și dea jos chiloții. Dar era o chestie super copilărească și penibilă în sine văzută din afară. Noi pur și simplu ne distram. Și cel care și-a dat prima dată jos chiloții, a fost el, asta era decizia banului. Și după am urmat eu, dar eu aveam 4 perechi de chiloți. Mi-era super rușine. Plănuisem toată chestia. Ne tot tachinam și până la urmă n-am ajuns să-i arăt nimic.

În spectacol am luat momentul cu cele 4 perechi de chiloți din apartament, dar am încercat să-i dau o altă intensitate. Practic, în spectacol, era amanta mirelui care trebuia să țină un toast pentru miri. Și a apărut la nunta aia și trebuia să se împace cu gândul că nunta aia o să aibă loc și are o criză pe care o plănuiește, dar nu știe dacă s-o facă sau nu. Și și-a luat 5 perechi de chiloți și a dus-o până unde aputut. Chiloții albi arată că există ceva, exact ideea de final,cu crusta, cu fațadele oamenilor. Cumva, fiecare dintre noi suntem un spectacol zilnic și avem o identitate pe care ne-o fabricăm și pe dedesubt numai noi știm ce secrete și secrețele ascudem. Și ele există, oricât ne-am cosmetiza.

Lucia, câți ani ai?

25. Mă încadrez?
_____
Festivalul Temps d'Images se desfășoară între 9 şi 17 noiembrie la Cluj. Tema celei de-a 6-a ediții este Solidaritate.