1989. Anul dispărut - micile istorii din care ne compunem

În 1989 eram probabil un nedorit pentru relația alor mei, care aveau 20 de ani. După cum spune stenograma Universului, eu trebuia să mă nasc abia în 1994. Deci nu cred că am participat la Revoluție, cel puțin nu sub forma a ceea ce sunt astăzi. În schimb, am auzit, văzut și citit multe despre eveniment, cât de cât să îmi formez o idee întemeiată. Cam asta are toată generația mea, o idee despre ceea ce a fost sau nu a fost, despre Timișoara și Piața Universității, despre „când o face plopul pere și răchita micșunele” și studenții de la Iași care au pus perele în plop, despre terorism, lovitură de stat, execuție și tot ce mai spun istoriile și mărturiile despre decembrie `89.

Spectacolul Anei Mărgineanu de la Teatrul Mic și piesa lui Ștefan Peca nu despre asta vorbesc. Fiind mai mult decât familiari cu fenomenul dramAcum și liniile sale de inovare, creează o parte din text și regie împreună cu actorii. La înaintare sunt scoase micile istorii, cele despre care nu mai vorbește nimeni astăzi, umbrite fiind de importanța colosului revoluționar. Un eveniment major al unui an acaparează toate cele 365 de zile ale anului respectiv. Intuiția realizatorilor acestui proiect a pornit din sentimentul golului provocat de cometa din decembrie. Anul dispărut. 1989 e ultima sută de metri de disperare, e la temperatura oalei aflate sub presiune exact înainte de a da în clocot. Onestitatea și măsura sunt lăudabile. Multe momente cântă cu sinceritate la coarda sensibilă și multe altele gâdilă comedia umană.

Avantajul spectatorului străin de acea lume extraterestră, dar atât de familiar cu România de azi, poate să înțeleagă de ce societatea are un gust atât de dubios. Da, comunismul oficial a murit, dar jegul bolnav care a îmbolnăvit mentalități e încă în floare. Cu treaba asta nu prea ai cum să lupți. Mai trist este faptul că bolile de genul infect sunt adesea genetice. Neștiind ce-cum-de ce copiii urmează în mod natural exemplul comportamental și verbal al lui tati securist și mami turnătoare. Sau tati Europa liberă și mami nihilistă.

Se exploatează bulversarea prin multitudinea de variante asupra aceluiași mic eveniment, neconsemnat, recreat subiectiv. Dincolo de problemele sociale și familiale, spectacolul ridică la fileul „de gândit” pasivitatea agresivă și ideea de ficțiune-autoficțiune: eu îmi fac amintirile sau memoriile mă construiesc. Spectatorul este solicitat la rândul său, nu doar psihologic, intelectual și emoțional. De exemplu, la intrare se împart 89 de bilete, numerotate de la 1-89. Eu am avut 40. La un moment dat, 40 și încă două numere au fost extrase la loto în timpul spectacolului. Ne-am ridicat de pe scaun, am ieșit din sală și am urcat în mașină împreună cu actorii Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu. Ne-am plimbat vreo 10 minute prin București, am fost serviți cu sărățele și banane și am asistat, pentru prima dată în cadrul unui spectacol de teatru, la o scenă în mașină. Când am reintrat în sală, pe scenă se interpreta un aspect al evenimentului despre care s-a vorbit în mașină. Baftă la loto!

Spectacolul reușește să recreeze și să conțină exotismul animalic al perioadei. Instinctul de supraviețuire antrenat de frică și transformat în răutate necesară îmbibă pestilențial atmosfera. Inconștientul colectiv, mai mult sau mai puțin cultural, reacționează empatic la impulsurile de pe scenă. Din punctul de vedere al unui om fără memoria conștientă a celor întâmplate într-un an dispărut, 1989 mă cuprinde și nu îmi permite să rămân indiferent.

Anul dispărut. 1989 ne amintește ce nu avem voie să uităm. Nu ne dă voie să nu știm, nu ne dă voie să nu înțelegem. Și altele. Cu încredere în ceea ce spun, te sfătuiesc atunci când mă întrebi la ce să mergi, să mergi la Anul dispărut. 1989.

Addenda: înainte sau după vizionarea spectacolului recomand și vizionarea documentarului celor de la BBC, realizat în 1988, despre Republica Socialistă România și Europa liberă.

Anul dispărut. 1989, de Peca Ștefan - o producție a Teatrului Mic
Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Isabela Neamțu, Ilinca Manolache, Viorel Cojanu, Mihaela Rădescu, Virgil Aioanei și Cuzin Toma
Regia: Ana Mărgineanu
Coregraf: Andreea Duță
Scenografia: Anda Pop
Video design: Cinty Ionescu
fotografii: Andrei Runcanu