25 de ani în Dulcele bar

Coloană sonoră:
Working MY Way Back To You – Four Seasons
What Kind of Fool Am I – Anthony Newley
Orice de la Frank Sinatra

„În primii douăzeci și cinci de ani ai vieții mele, toți cei pe care i-am cunoscut fie m-au trimis la bar, fie m-au dus cu mașina la bar, m-au însoțit la bar, m-au salvat din bar, sau au fost în bar de când am sosit, ca și cum m-ar fi așteptat din ziua în care m-am născut. Din acest ultim grup făceau parte Steve și bărbații.”

Steve este patronul barului Dickens, devenit mai apoi Publicans. „Bărbații” sunt obișnuiții barului, fie ei barmani sau clienți fideli, fiecare cu porecla lui împământenită: Gâscă, Bobo, Smelly, Sooty, Speed sau Wheelchair Eddie. Ei sunt ghizii de care are nevoie JR, un puști crescut cu bani puțini de mama lui și abandonat de un tată la fel de violent precum e șarmant, ca să-și găsească drumul în viață. Iar JR este, după propria lui descriere, „un copil-minune al ascultatului selectiv”. De la 9 ani când intră prima oară în bar să-i cumpere țigări Unchiului Charlie și până la maturitate, barul îi va fi tată, profesor, psiholog, sexolog, confident și editor.

„Erau acolo preoți și jucători de softball și directori. Erau bărbați în frac și femei în rochii, în drum spre evenimente caritabile. Erau jucători de golf de abia ieșiți de pe teren, marinari abia ieșiți din apă, lucrători în construcție abia ieșiți de pe șantier.”

Manhasset, orașul de baștină al naratorului, este o suburbie pastorală cu opt mii de locuitori, la 27 de km est de Manhattan. Barul există din anii 30, când era o haltă pentru vedetele de cinema în drum spre cluburile de yachting din apropiere, ca apoi în 50 să devină un salon pentru băieți dați cu gel și prietenele lor cu fuste largi, înainte de a-l prelua Steve în 1970 și de a deveni Dickens, cu Regula de Bază: fiecare a treia băutură gratis. După vreo 5 ani, Dickens își schimbă numele, dar nu și năravul. Devine Publicans. A doua regulă a barului e poate și mai periculoasă decât prima: fiecare consumator își ține banii de băut în fața lui, la vedere, iar barmanii iau ce trebuie pe măsură ce trece seara.

„Fiecare anotimp își are otrava lui”: votca are gust de vară, scotch-ul e pentru iarnă, iar bourbon-ul odată ce vine primăvara.

„Un bărbat de la Yale ar trebui să bea gin.” Iar Unchiul Charlie face cel mai bun Gin Martini, pentru că pune în cocktail și o picătură de scotch. Mai mult decât un bărbat de la Yale, unde deși intră JR nu se acomodează niciodată, sau un bărbat al New York Times, unde își face ucenicia, JR este un bărbat al Publicans-ului. La bar, bărbații nu vorbesc doar despre femei, fotbal, pariuri sportive și Vietnam, ci au dispute intelectuale despre literatură, film, muzică, fiecare după pricepere, pe care JR și le însușește odată cu vocabularul locului. Răspunsul la o întrebare nu este niciodată „Nu”, ci „Greșit”, așa vorbește Unchiul Charlie. Tot la bar, JR învață cea mai importantă lecție din viață: cum să trăiești cu dezamăgirea. Chiar dacă asta înseamnă de cele mai multe ori să bei până nu mai știi de tine.

Moartea violentă a lui Steve, la 47 de ani, c-o față pe care alcoolul o făcuse să arate ca Marele Canion, încheie un capitol în viața lui JR și a Publicans-ului. După înmormântare, văduva lui Steve ține barul deschis, iar consumația este din partea casei; pentru o ultimă dată, Publicans cinstește tot Manhasset-ul, care bea până nu se mai ține pe picioare, timp de 3 zile. În 2001, când se-ntoarce în Manhasset, JR nu mai bea de 10 ani și a luat, între timp, Pullitzer-ul. Publicans nu mai există din 1999, iar noul patron l-a redenumit Edison’s. Dintre foștii clienți fideli, unii au murit, cei mai mulți au plecat, iar viața continuă, cu generații noi de oameni care respectă aceaași regula băbească: dacă bei în public, și nu acasă, pe ascuns, nu ești alcoolic.

„Ne duceam acolo când nu știam ce ne trebuie, în speranța că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că, mai devreme sau mai târziu toată lumea ajunge acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo ca să fim găsiți.”

Dulcele bar. Memorii de J.R. Moehringer, publicată în 2013, editura Publica.