25 de personaje literare pe care le iubim (2)

Cyrus Smith - Insula Misterioasă, 

Cam pe la vârsta pe care o avea Colț Alb când a ajuns la Fortul Yukon, am descoperit o carte. La vârsta Lolitei, o citisem, deja, de vreo 4 ori. Iar la vârsta lui Ursu din Cireșarii o mai citisem de două.

Cartea se numește Insula Misterioasă (ha!) și principalul motiv de fascinație era (să zic... să nu zic cuvinte mari?) creativitatea lui Cyrus Smith. Inițial am fost contrariat, pentru că acest nume era precedat mai mereu de particula „inginerul”, iar pentru un copil de aproximativ 5-6 ani al României comuniste inginerul era un încurcă-lume, cineva care făcea pe nebunu la fabrica, niciodată cu finalitate, un fel de Ostap Bender fără sare și piper. Dar de el m-am îndrăgostit cel mai tare în copilăria mea, dumnealui fiind, dupa spusele ilustrului Jules „...unul dintre inginerii care începuseră de la ciocan și târnăcop, precum generalii care porniseră de la simpli soldați. Pe lângă ingeniozitatea spiritului său, era și extrem de îndemânatic și avea o statură atletică. Adevărat om de acțiune, dar în același timp, și un gânditor, acționa cu ușurință, sub influența unei mari expansiuni vitale, având acea persistență vivace ce sfidează orice ghinion. Foarte instruit practic [...] avea un temperament superb căci, rămânând stăpân pe sine, îndeplinea în cel mai înalt grad aceste trei condiții al căror ansamblu determina energia umană: activitate spirituală și trupească, impetuozitatea dorințelor, puterea voinței [...] Totodată, Cyrus Smith era curajul personificat.”

Inginerul Cyrus Smith e cel ce pune pe picioare o civilizație din nimic pe Insula Misterioasă, până la nivelul de telegraf-telefon, mijloace de transport, dinamită ș.a.m.d. Dar ce să mai spui despre un personaj pe lângă care căpitanul Nemo pare un moșneag semi-răsuflat?

„Decât”, poate, care e momentul revelației personale, momentul în care am simțit că my dear Cyrus e mai tare decât D'Artagnan: acela în care, după un dezastru natural în care totul se năruie, Cyrus inventează felul în care se poate, din nou, aprinde focul (totul fiind distrus și toată lumea deznădăjduită): din două geamuri de ceas, lipite între ele cu humă, care funcționează ca o lupă. Momentul în care am fost sigur că inginerul Cyrus Smith e un zeu. E Prometeu, însă neînlănțuit. Și mai e și, poate, momentul în care am știut cam ce fel de om ar trebui să fiu în viața asta. (Sorin Trâncă)

Milady de Winter - Cei trei mușchetari, Alexandre Dumas 

În poveştile pe care mi le spunea bunicul la culcare, ca şi în multe dintre cele pe care le citeam în şcoala primară, femeile erau anonime - trebuiau salvate, desigur, dar rareori dovedeau că merită să rămâi cu ele până la adânci bătrâneţi. Poate şi de asta, când am cunoscut-o pe Milady de Winter din Cei trei mușchetari, mi s-au tăiat picioarele. Milady era ca ciocolata pe care ştii că n-ai voie s-o mănânci şi totuşi rupi ambalajul cu dinţii şi o înfuleci pe ascuns, transformând-o astfel în ceva şi mai bun, şi mai interzis.

Bineînţeles că am fost întotdeauna D'Artagnan citind cărţile lui Dumas. Era mai prăpădit decât ceilalţi, dar şi mai muncitor. Iar Milady era de neabordat, deci de cucerit, vicleană, deci de domesticit. Citeam despre ce unelteşte şi despre cum D'Artagnan o iubea deşi ştia că-i face rău (şi lui, şi Franţei şi Angliei, pe deasupra). Înţelegeam de ce nu se putea abţine să nu se îndoape cu ea, chiar deghizat dacă altfel nu funcţiona. Faptul că a reuşit, m-a făcut multă vreme să cred că o voi îmblânzi şi eu pe Mirela, colega mea clasă, motivul pentru care Milady, aşa cum o citeam, avea cu siguranţă o aluniţă pe obraz.

Am încercat să ignor că Milady nu l-a iubit niciodată pe D'Artagnan - ba chiar i-a omorât femeia la un moment dat -, dar asta nu înseamnă că n-am plâns când a fost decapitată. Francezi idioţi, am exclamat probabil, convins că eu aş fi salvat-o de proprii demoni, aşa cum mă învăţaseră poveştile spuse de bunicul. (Cristian Lupșa, Decât O Revistă)

Ender Wiggin - Jocul lui Ender, Orson Scott Card

L-aș fi ținut de mână când l-au luat de lângă familie ca să-l ducă în armata aprigă. L-aș fi mângâiat pe creștet după antrenamente. L-aș fi ținut strâns în brațe după ce, fără să știe, îi nimicise pe inocenții Gândaci, l-aș fi urmat în orice pribegie, aș fi scris mai multe tratate istorice decât soră-sa, i-aș fi fost soție mai puțin temperamentală decât Novinha, aș fi rivalizat cu prețioasa Jane din ureche. Iar el, Ender Wiggin, m-ar fi plimbat pe planete îndepărtate, m-ar fi făcut căpitan secund în bătălii interstelare, am fi devenit oameni de știință împreună și am fi salvat Universul de toate relele. Așa visam în timp ce îi citeam povestea, timp de patru volume, în ordine cronologică de la Jocul lui Ender la Xenocid. Anul ăsta trepidez: apare filmul Ender’s Game. (Smaranda Șchiopu)

K. John Singer - Inima e un vânător singuratic, Carson McCullers

În materie de eroi literari, propăvăduiesc monogamia serială. K. John Singer nu e primul personaj de care m-am îndragostit și cu siguranță nici ultimul. L-am cunoscut în 1995, când cumpăram cărți care aveau titluri interesante și de cele mai multe ori conținutul nu era pe măsură. Inima e un vânator singuratic am gasit-o într-un anticariat de pe Calea Moșilor. Iar dacă nu mi-a întărit convingerea că un titlu interesant ascunde automat un conținut mediocru, meritul este al acestui K. John Singer. Într-un fel sau altul raspundea tuturor dezideratelor mele de împerechere și perpetuare a speciei. Era tragic, întrucât era surdomut, și mai mult, își împărțea spațiul locativ, propriul limbaj și timpul liber cu un alt mut. Era generos, după ce partenerul său mut a înnebunit, i-a plătit acestuia toate datoriile și s-a apucat sa strângă banii necesari sa-l viziteze la azil. Era carismatic, și deși deseori nu putea să citească toate cuvintele de pe buzele celorlalți, devenise confesor și psihiatru pentru un întreg orășel din sudul Statelor Unite, anii 1940. Ce mai, era un gentleman desavârșit, bijutier de meserie, cu tabieturi cu tutun și whisky seara, o ținută impecabilă, gata oricând să ofere un loc peste noapte vagabonților care se îmbatau și a doua zi să arate impecabil la job. Nu m-a descurajat că destinul pe care i l-a ticluit Carson McCullers n-a fost cel mai fericit, pentru mine ce-a contat este că el mi-a spus tot ce voiam să aud atunci când i-a scris prietenului său la azil: „Fără tine, am fost singuratic tot timpul. Și singurul lucru la care pot să mă gândesc este să fim din nou împreună”. Din 1995 mi-au fost adresate și mie cuvinte similare, pe unele le-am uitat, altele au rămas. Ce-a mai rămas e și un exemplar frumos din Inima e un vânator singuratic pe-o etajeră, o confirmare că oricând pot să recitesc cuvintele respective și să simt aceeași fascinație pe care-am simțit-o la 17 ani, prima dată când m-am îndragostit de K. John Singer. (Octavian Logigan, joacademine.ro)

Ea, Sandra Brown 

Până atunci citisem doar Sven Hassel şi Jules Verne (care declarase răspicat: „Femeile nu intervin niciodată în romanele mele din cauză că ar vorbi tot timpul“), aşa că primele semne sentimental-erotice resimţite faţă de personaje literare (altfel, mai fusesem îndrăgostit de Marina Scupra, de Jane Seymour în Undeva, cândva şi de Madonna în clipul Material Girl) le-am avut abia cînd am descoperit romanele Daniellei Steel şi ale Sandrei Brown. Mama le împrumuta de la o vecină şi le citeam şi eu. Aveau titluri misterioase, gen Texas! Lucky, sau romantice, gen Îmbrăţişare în amurg, însă de fiecare dată era vorba de aceeaşi femeie: frumoasă dar vanitoasă, neprihănită dar sălbatică, la început dispreţuitoare (el era mai proletar: petrolist, şofer de tir), dar în care fiorii dorinţei încep să se manifeste umilitor, îl dispreţuieşte şi mai mult, îi rezistă până aproape de final, apoi cade la pieptul lui (invariabil păros) topită, cerându-şi iertare pentru nechibzuinţa de a nu fi recunoscut dragostea... Eram la vârsta când colegele de clasă mă pălmuiau din orice motiv, iar mie începuse să-mi crească păr pe piept. (Marius Chivu, Dilema Veche)

Mary Poppins - Mary Poppins, P.L Travers

Era demult și cărțile cu Mary Poppins din colecția RAO Pentru Copii soseau una după alta prin poștă, niciodată suficient de repede, întotdeauna insuficient de lămuritoare. De unde vine când aterizează cu focurile de artificii, unde o duce vântul de la apus și de ce e așa meteodependentă. Dacă ăsta e numele ei adevărat sau e doar un personaj pe care-l joacă, ce secrete sunt între ea și Bert, cine i-a făcut geanta din covor, ce termometru mai e și ăla. Cum arăta când era de vârsta lui Jane și dacă era tot așa de milităroasă și mulțumită de sine, de ce gazul ilariant nu e mai ușor de găsit, ce caută de fapt pe Cherry Tree Lane, cine-i face pălăriile. Mary Poppins e o vagaboandă impecabilă despre care nu poți spune mare lucru, pentru că nu știi absolut nimic. (Gabriela Pițurlea)

Bătrânii bătrânei - Les vieux de la vieille, René Fallet

Ce? Les vieux de la vieille, cei trei țărani trecuți de șaptezeci de ani, sunt personaje marcante, atașante, memorabile? Ei bine, da, cu riscul de a-i face să zâmbească sau să se strâmbe pe unii, e alegerea noastră. Acești trei zăpăciți, cu verva lor caustică și deprinderile lor festive, îmbarcați într-o odisee pedestră pentru a ajunge la azil, ne fac să (su)râdem, încântați de nebunia lor tandră, de caracterul lor călit și de exprimarea lor în jargon poetic. Totul la ei aduce a cuvinte potrivite, a hohote de râs care se rostogolesc pe jos, a vin roșu, tachinări și capricii. Nu ne identificăm cu ei, nu, și mai bine, îi urmăm, îi simțim, râdem cu ei ca într-o duminică de picnic cu bunicul și cei doi acoliți ai lui dintodeauna, fenomenali și niciodată plictisiți. Marcanți, atașanți, memorabili, acești bătrâni ai bătrânei? Nu-ncape îndoială. (Sidonie Mézaize și Faustine Vega, Librăria Kyralina)

El - Tropicul Capricornului, Henry Miller 

Filosoful speluncos din Tropicul Capricornului mi-a intrat pe sub piele când aveam aproape 14 ani. Mi se părea că tot ceea ce alții considerau vulgar și lipsit de sens în persoana și vocea sa era de fapt libertin și plin de candoare. Omul ăsta se desfășura pur și simplu fără repere, fără vreo busolă strictă, nu se oprea niciodată în blocajele societății și avea istețimea de a lua peste picior toată șleahta de americani nătângi cu care se înconjura. Infidel și hipersexual, avea o atitudine parțial condescendentă față de femei, dar era și ceva dulce-bolnăvicios în toată relaționarea sa cu sexul opus. Vocea lui nu era rușinată de majoritatea termenilor de care oamenii se fereau. Mai mult, nici comportamentul lui nu se cenzura în direcția asta. M-a terminat lejeritatea cu care trecea prin viață și fusesem atât de blocată în spiritul lui, încât am regretat luni de zile că nu l-am putut cunoaște pe vremea când era el în floarea vârstei. Nu-i nimic, am senzația că mă urmărește și-mi zice la fiecare pas să nu mă combin cu puștani și să caut pe unul ca el! (Dana Berghes)

Usnelli - Iubiri dificile, Italo Calvino 

Personajul de care m-am îndrăgostit e un poet. Îl iubesc fiindcă e incapabil să-și păstreze amanta, deși o adoră până la furie. Și ce-l încurcă sunt cuvintele.

„Îi veneau în minte cuvinte peste cuvinte, împletite unele într-altele, fără spațiu între rânduri, până ce dispăreau puțin câte puțin, o colcăială din care erau gata să piară până și cele mai mici spații albe, rămânând doar negrul, cel mai negru, de nepătruns, disperat ca un urlet.”

Îl iubesc fiindcă știe că, la fel ca disperarea, erotismul trăiește în cele mai întunecate tăceri.

Îl cheamă Usnelli. Îl găsiți în colecția de povestiri Iubiri dificile, a lui Italo Calvino. (Ana-Maria Onisei)

Madeline - Madeline, Ludwig Bemelmans

In an old house in Paris that was covered in vines, lived twelve little girls in two straight lines..., una dintre ele, firavă, cea mai tânără dintr-un internat de fete, cu un palton galben precum amicele ei, rebela Madeline, era singura pe care aveai s-o vezi realativizând conceptul de rânduri paralele. Tupeistă, pentru că era ultima născută, ca mine, fusese răzgâiată, iar acum se voia centrul atenției. Nu se dădea ea prea des bătută: seara se prefăcea că doarme, iar odată ce măicuța închidea ușa, încingea de-o mică petrecere, până se întorcea madame Clavel cu Something‘s not right și-o potolea. N-avea astâmpăr nici pe ploaie, nici pe vânt, rupea rândurile și se lansa pe podurile din Paris, fără căciulița galbenă de toate zilele. Știu că imediat după asta era povestioara cu apendicita lui Madeline, deși mă îndoiesc că fusese provocată de frig. În pofida faptului că îl cam necăjea pe Lord Cucuface (Covington), nici când l-a întrebat pe fiul amabasadorului Spaniei, care era îmbrăcat în costum tradițional, de ce nu i-a spus că fusese chemată la un bal mascat, n-a reușit decât să câștige simpatia sa. (Ileana Zirra, redactor colaborator Dilematix)

Lucien Leuwen - Lucien Leuwen, Stendhal 

Arivist sau idealist? Republican sau carierist? Sincer sau cinic? Lucien Leuwen, tânăr politehnician de 23 de ani, pornit in căutarea sinelui, ezită între interesele opuse ale lumii dominate de putere și influență. Marionetă a căror sfori sunt trase magistral de către propriul demiurg, el este, după părerea mea, personajul egotist prin excelență. Intre putere și dragoste, ambivalența pe care este construit romanul eponim al lui Stendhal, el va alege fără nicio surpriză Dragostea. Un fel de a scăpa de vulgarul reușitei, al bogăției si al succesului. O atitudine în viață pe care o împărtășesc din ce in ce mai mult, ca o Happy Few ce sunt câteodată. O metodă pur și simplu de salvare. (Bertille Détrie, Biroul de carte al Institutului Francez)

Ada și Van - Ada sau ardoarea, Vladimir Nabokov

Ada, galben-negru-galben, care pronunțat lung și rusește dă Ardor. Insațiabila, intoleranta, enciclopedica, cruda, libidinala și loiala Ada, care știe 3 limbi și mii de plante, fluturi și păsări, are mâinile roșii și unghiile roase, pielea albă, ochii languroși și părul negru-albastru, care se-nmoaie în șaten și arămiu doar la preludii în iarbă și-n ochii lui. Van, cu care împarte, printre altele, alunița de pe mână (doar că pe alta), copilăria, ardoarea, sângele, numele, Antiterra și Demonia, memoriile. Un basm îmbâcsit de jocuri de cuvinte și de senzualitate care se-nvârte în jurul cuplului perfect pentru o viață lungă, depravată, sofisticată, și, mai ales, ce e minunat, nepedepsită.

Unul dintre multele mele pasaje preferate, scrisoarea către tragica și normala Lucette:

“Poor L.
We are sorry that you left so soon. We are even sorrier to have inveigled our Esmeralda and mermaid into a naughty prank. That sort of game will never again be played with you, firebird. We apollo [apologize]. Remembrance, embers ans membranes of beauty make artists and morons loose all self-control. Pilots of tremendous air ships and coarse, smelly coachmen are known to have been driven insane by a pair of green eyes and a copper curl. We wished to admire and amuse you, BOP [Bird of Paradise]. We went too far. I, Van, went too far. We regret that shameful, though basically innocent scene. These are times of emotional stress and reconditioning. Destroy and forget.
Tenderly yours,
A & V (in alphabetic order).” (Karin Budrugeac)

Maga - Șotron, Julio Cortazar 

Nu îmi vine să ies de sub pătură – simt pe față frigul blând din cameră – așa că închid ochii și mă mai ghemuiesc un pic. Mă gândesc însă la masa din bucătărie, unde mă așteaptă o cafea fierbinte, două-trei felii de pâine prăjită și unt, sau poate biscuiți. Eu citesc, ea se apucă să deseneze pe o hârtiuță galbenă.

Mă ridic, înfășor pătura în jurul șoldurilor, observ că aseară am uitat să îmi scot o șosetă, o scot, îmi amintesc că nu mă așteaptă nimeni și nimic în bucătărie. Nu sunt trist, dar îmi lipsește tot timpul. Vreau să fim singuri într-o cameră, să o privesc cum își face de treabă cu nimicuri, veșnic stângace și distrată, cu gândul aiurea.

În bucătărie mă așteaptă o cană de cafea fierbinte, un măr tăiat felii și așezat pe o farfurioară și un bilețel scurt. Recunosc scrisul imediat și îmi spun în șoaptă: „vrăjitoareo!”

Ies în stradă, închid în spatele meu poarta scundă. Pe trotuarul de vis-à-vis trece o femeie încovoiată sub sacoșe. La colțul străzii un muncitor fumează și se uită la un șanț. Un taxi claxonează în dreptul meu. O voi mai întâlni oare pe Maga? (Bogdan Th. Olteanu)

Citește și prima parte a anchetei „25 de personaje literare pe care le iubim”.