Ada Lupu are cei mai expresivi genunchi din lume

Se stinge lumina, începe muzica și intră un costum pe ușă - un costum fără cap. Dansează, gesticulează, încearcă să-și pună un melon. Nu îi iese. Costumul se dezbracă pe el însuși și lasă la iveală o fată ciufulită, îmbrăcată în negru, care zâmbește foarte larg. Se așază în fund și începe să trebăluiască printre grămezile de cutiuțe și genți care o înconjoară. Își fixează un nas roșu pe genunchi, înfășoară un mini-costum de clovn în jurul gambei și brusc toți oamenii din sală încep să țopăie pe scaune ca să vadă ce se întâmplă cu personajul nou-născut. Mulți decid să stea în picioare, câțiva se așază pe podea, în primul rând. Toți ochii sunt îndreptați spre un fel de clovn chel, care, prin mâinile Adei, face spectatorii să râdă. Peste câteva minute, alt nas, o perucă pe vârful genunchiului - un nou personaj. Ada se încruntă și rânjește deodată cu genunchiul, nefiind o decizie ușoară dacă să te uiți la ea sau să te concentrezi pe piciorul ei.

 

După seria de personaje-genunchi, Ada se lasă pe spate și ridică un picior în sus. Îi pune un costum, perucă pe degete, nas și ochi în talpă. Se naște în fața spectatorilor care nu mai mișcă nicio geană demult o păpușă lunguiață și slabă care, din nou, se agită prin mâinile Adei. Și de parcă n-ar fi fost o poziție destul de inexplicabilă, își ridică și celălalt picior, care devine iubitul celui dintâi. Cele două picioare amante se ceartă, se îmbrățișează, se pupă - Ada dă din labele picioarelor cu mai multă dexteritate decât pot eu cu mâinile, în zilele lor bune.

 

După astea 60 de minute în care Ada dovedește că ar face un spectacol până și dintr-o bucată de șervețel înfășurată pe degetul cel mic de la piciorul stâng, nici cei mai bosumflați dintre spectatori nu pot ieși din sală fără să chicotească și să se joace cu degetele de la mâini pe ascuns. Poate sunt eu entuziasmabilă, dar clar aș merge prin România după spectacolele în care joacă - pentru că n-am văzut demult (ca să nu zic niciodată) o actriță care să-și conserve creativitatea de copil mic și concentrat pe ce face, atât de bine și frumos. Și pare că are atât de multă încredere că personajele care răsar din genunchii ei există pe bune, că te simți prost dacă nu te arunci în povestea lor din prima secundă în care încep să existe pe podeaua scenei plină de cutiuțe și genți din care Ada Lupu face să apară orice.

 

Cred că e important ca oamenii să ştie că teatrul de animaţie nu se adresează exclusiv copiilor şi că marile teme universale pot fi tratate prin mijloace de expresie specifice acestuia. Aş sublinia ideea că teatrul de animaţie nu este ,,fratele mai mic” al teatrului dramatic, ci reprezintă o formă de exprimare alternativă. Libertatea şi posibilitatea de a inova permit actorilor păpuşari să creeze personaje originale clare, prin intermediul simbolului şi al metaforei, reuşesc să transmită mesaje adresate publicului adult. Pentru decodificarea ideilor pe care le manipulează teatrul de animaţie, spectatorii sunt provocaţi să-şi acceseze imaginaţia şi sensibilitatea, astfel încât concluziile de la finalul unei reprezentaţii variază în funcţie de universul interior al fiecăruia dintre noi.

 

Gândul de a da la teatru m-a bântuit dintotdeauna, dar decizia definitivă am luat-o în liceu. Nu a fost un moment al conştientizării, ci un proces mai lung, in care am adunat tot felul de semne, „ghionturi”, indicatoare care mă îndrumau către actorie.

 

Lucia di Lammermoor în regia lui Andrei Şerban, la Opera Naţională Română din Iaşi este primul ultim spectacol care îmi vine în minte. Eu cred foarte mult în energiile care circulă prin univers, în general, şi în artă, în mod special. Dacă simt o emoţie specială într-o sală de spectacol, atunci am senzaţia că se întâmplă o frântură de miracol. Şi dacă nu-mi fuge gândul în altă parte (ceea ce se întâmplă foarte des), povestea respectivă mi se lipeşte de suflet. Probabil m-a impresionat şi protagonista spectacolului, pe care am ,,savurat-o” cu uimire şi bucurie.

 

Nu există loc pe care să îl percep drept ,„acasă”. Există oameni care transformă spaţiile. Pot fi în oraşul meu natal, dar dacă sunt singură, mă simt ca în străinătate acolo. Şi pot fi la capătul lumii, dar dacă am oamenii pe care îi iubesc lângă mine, atunci ajung să mă simt acasă, alături de ei.

 

Până la identificare nu am ajuns cu niciun personaj. Sunt însă asfel de ,,născociri” pe care le simt mai aproape de mine decât pe altele. Până acum, cele mai izbitoare similitudini şi cele mai răsunătoare ecouri le-am regăsit în protagonista romanului de debut al Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă. A fost o întâlnire tulburătoare, cu un personaj despre care aproape că nu îmi venea să cred că a fost scris de altcineva.

***
Ada Lupu s-a născut în Botoșani, unde a făcut parte din trupa de teatru a Colegiului Național Mihai Eminescu, Atelierul de Teatru. Este absolventă a Universității de Arte „George Enescu“ din Iași, unde locuiește în continuare, dar vine des în București, pentru spectacole. A luat Marele Premiu al Galei Tânărului Actor - HOP 2014, plus Premiul Publicului la categoria Cea mai bună actriță, secțiunea Individual.