Aitch

Heliana (26) s-a născut la Roman, a făcut liceul de arte în Iaşi şi facultatea în Timişoara (că era cel mai departe de casă), a stat o vreme la Berlin, s-a întors şi acum visează la Lisabona. Heliana desenează. Omuleţi grăsuţi, animale stâlcite, lumi ba ostentativ de dulci şi colorate, ba bizare, ba amândouă. Pe hârtie, pe pereţi, pe canapele. De o vreme face şi haine, dar nu i se pare ok să i se spună designer și s-a sfiit să promoveze ce-a făcut - „doar le tai şi le cos, nu-i un mare proces”.

Ai stat o vreme la Berlin. Cum de?
După ce am terminat facultatea, am primit o invitaţie să am o expoziţie într-o galerie din Hamburg. Eu şi Raul am zis că dacă tot ne facem bagajele şi mergem până în Hamburg, ce-ar fi să ne ducem în Berlin şi să ne mutăm acolo? Raul mai fusese și-i plăcuse tare mult. Aşa că am strâns tot ce aveam prin casă – locuiam cu chirie, deci aveam foarte puţine chestii – le-am suit într-un autocar, şi, când am ajuns în Berlin, am început să ne căutăm garsonieră. Nu cunoşteam pe nimeni, nici germană, dar am zis s-o facem. Am rezistat un an jumate.

Ce-ai făcut acolo?
Mi-am găsit şi-un job, primul și singurul meu job, la Leo Burnett. Băgaseră anunț pe Craigslist, ceva gen „căutăm oameni creativi, băgați portfolii”, dar nu scria că-i pentru Burnett. Și-am băgat. M-am dus apoi la interviu și-am aflat despre ce-i vorba. Bineînțeles, m-am simțit ca naiba printre atâția tineri germani și școliți ca lumea, și-am mai și vărsat cafeaua pe jeanșii special cumpărați  pentru interviu. Dar m-au sunat după două zile și mi-au zis că încep. În fiecare seară după ce ajungeam acasă băgam sesiuni de bocit. Eram geloasă pe Raul că stătea acasă toată ziua și picta, iar eu trebuia să fac cowboy pop-art pentru Marlboro. Nu fumez, nu-s pasionată… Aşa că după trei zile le-am zis că nu mai vreau.

În Berlin am vândut lucrări, am colaborat cu Vans, m-am apucat de hand-made şi am învăţat să cos. Era o croitorie la parterul blocului din Kreuzberg, unde locuiam. Când treceam pe-acolo vedeam în geam cum lucrează gagicile la mașini și mi s-a făcut poftă. Am fost la ele o dată, cât să mă prind cum funcționează o mașină și apoi am hotărât să-mi iau și eu una.

La un moment dat, mi-am cumpărat nişte materiale de la IKEA, d-alea de draperie şi am încercat să-mi fac nişte bluze. Şi erau super scorțoase, usturau foarte tare şi am crezut că nu mă pricep, dar de fapt nu mă pricepeam la materiale.

Ce ai vrut de la hainele pe care le faci?
Cred că ceva mai lălâi şi mai clumsy. Ceva care să arate mai confortabil. Fac doar câte una din fiecare, mai ales că nu am un pattern după care lucrez. Și oricum nu-mi place să lucrez la aceeași chestie de mai multe ori.

Pentru mine desenatul e the major thing. Dar când nu am chef – sunt perioade de o lună, două când mi-e greaţă să văd o foaie – vreau să modelez ceva. Sau să tai cu foarfeca, asta-mi place foarte mult. Să fac ceva, ca să nu simt că irosesc timpul.

Desenezi de mică?
Da. Ştiu că în gimnaziu era Clubul Elevilor (fiecare oraş avea unul) şi mă duceam acolo şi mă înscriam în fiecare an la toate secţiile, din curiozitate. Treceam prin fiecare şi rămâneam la câte una. Am făcut şah, pictură, design vestimentar (dar nu am învățat să coasem). Cineva de la club mi-a sugerat să mă duc la liceul de arte.

Și ce desenai atunci?
Am început să desenez omuleți ciudați prin liceu. Cred că au apărut din cauza muzicii. Ascultam Limp Bizkit şi Korn şi ştiu că aveau coveruri cu personaje mai ciudate.

În liceu erau ok profii, acceptau chestia asta, dar în primul an de facultate am adus cumva lucrurile astea cu mine şi nu le-au plăcut profesorilor, mi-au interzis să mai fac asta. Au zis că băgăm abastract, băgăm orice altceva decât creaturi. La început am suferit foarte mult şi mă duceam acasă şi ziceam că-i urăsc şi ca nu mă lasă să desenez ce vreau şi aveam impresia că e o chestie împotriva mea. Dar a fost ok, până la urmă

Tu ai un stil propriu de a desena. Când te-ai prins că ți l-ai găsit?
Asta se schimbă tot timpul. Păstrez unele chestii pe care mi le-am format în facultate şi le-am tot tras după mine, dar mai vin altele în timp. Când mă uit în portofoliu, pot să văd o continuitate.

Şi o constantă ar fi...
Fetele grase. Cred că a început când eram în Piața Unirii, din Timişoara, şi stăteam pe bancă şi făceam crochiuri cu oamenii de pe stradă. De obicei, puneam ochii numai pe fete grăsuțe şi le desenam. Mi se păreau cute. Îmi plăcea tot la ele, cum trebuia să fac căpșorul rotund și cu gușă, că puteam să le concentrez ochii+nas+gură într-o zonă mică în mijlocul unei fețe mari, că mânuțele și picioarele erau rotunjite și puteam să bag pliuri. Și-mi plăcea cum arătau în pagină.

De unde ies toate personajele tale?
Nu prea știu. Personajele astea ies cu nervii mei, poftele mele, ce-mi place și ce nu, unele ies când mi-e dor de cineva, sau îmi doresc ceva, când nu-mi place muzica pe care-o pune Raul, sau mi-a plăcut modelul unei draperii.

Spune-ne ce ți-ai propus pentru începutul de an.
Să nu mai fiu așa selectivă cu joburile care-mi vin, să accept și chestii care nu-mi sunt tocmai confortabile. Trebuie să strâng bani să mă mut în Lisabona.

Din aprilie, vei putea vedea şi cumpăra lucrările Helianei la noul sediu Vatra Collective (galerie deschisă împreună cu Saddo, prietenul ei, și cu Eldercut), pe strada Mavrogheni 10. Tricouri desenate de ea găseşti aici. Și altele, pe siteul ei de lucrări frumoase.