Albul la 1300 de grade

Un lucru pe care Oana Stoica l-a învățat destul de devreme făcând ceramică a fost s-o ia de la capăt. E firesc când lucrezi cu ceva atât de fragil: poți să rămâi cu obiectul în mână înainte să-l bagi la cuptor, pentru că îl forţezi fără să-ţi dai seama la şlefuit. Poţi să-l scoţi spart din cuptor, pentru că a cedat în timpul arderii. Şi atunci, trebuie să ai răbdare. „La licență”, spune Oana „chiar când le-am băgat în cuptor mi s-au spart niște obiecte la care lucrasem foarte mult. M-am dus și-am plâns un pic și m-am întos și m-a apucat iar de lucru. Trebuie să accepți situația și să reiei totul. Pur și simplu o iei de la capăt.”

Oana e o absolventă de Ceramică (liceu, licență și master) de 26 de ani care, de un an, scoate din atelierul ei căni, cești, boluri, ceainice și alte obiecte funcționale pe care le vinde via pagina ei de Facebook și pe la târguri. Deși e din București şi vine aproape lunar în oraş ca să-şi încarce bateriile, a ales ca deocamdată să stea şi să lucreze la Arad. E mai liniște acolo, se simte mai aşezată cu toate câte are de făcut.

Proiectul ei de master – Tattooed Self – a fost despre „tatuajele care pot fi un semn de distincție, dar în același timp pot fi și o îngrădire, pentru că aparții unei anumite culturi.” Oana le admiră pe Monica Pădureţ, pe Arina Ailincăi şi pe Daniela Făiniş (iar de-afară, pe Ai Weiwei) şi, chiar dacă după absolvire a avut tot mai puţin timp să facă lucrări artistice, speră că va reuşi, la un moment dat, să se axeze pe ceramică sculpturală şi instalaţii de artă. 

Într-un fel, a pornit pe drumul artistic din copilărie. Pasiunea pentru pictat i s-a tras, crede, de la tata, care stătea cu ea şi cu fratele ei la masa din sufragerie şi pictau tustrei, cot la cot, ca să treacă timpul frumos. Fratele Oanei a dat la Uman, apoi la Comunicare. Oana, în schimb, s-a dus la liceul de arte, unde a fost repartizată la secţia Ceramică. După Bac, a dat la Sociologie, dar nu a durat mult până şi-a dat seama că-i lipseşte ceva. „În anul ăla în care am fost doar la sociologie și m-am despărțit de artă, m-am simțit în aer cu toate. Asta e o chestie care îmi dă mie sens. Îți crează o dependență și nu mai poți fără.”

În facultate, cum e de obicei la Ceramică, au fost o mână de studenţi, majoritatea fete. Acolo a descoperit în sfârşit porţelanul, marmura, gresia şi cum se lucrează cu fiecare (în liceu lucrase doar cu lut), a deprins tehnici şi modalităţi de exprimare noi. Descoperirile continuă încă, unul din lucrurile care o fac pe Oana să-şi iubească şi mai mult domeniul. Alt lucru ar fi că totul e atât de imprevizibil: e greu să obţii două obiecte la fel. Depinde de material, de tehnică, de temperatură, de stare.

Atelierul de la Arad e la etajul doi al unui bloc, într-o cameră din apartamentul în care locuieşte cu prietenul ei. Oana își începe ziua de lucru pe la 8, bând cafea din cana de porțelan cu pete de cobalt albastru – „singura chestie pe care am reușit s-o fac pentru mine”. Ascultă mai mereu muzică în timp ce lucrează – Radio Guerrilla, Leonard Cohen, Bob Dylan. „Dacă dau prea mult spre partea aia depresivă, mai schimb ritmul.”

Oana nu lucrează în colecţii, ci face obiecte separate, în funcţie de inspiraţia de moment şi de comenzile pe care le primeşte. O atrage albul ceramicii şi-i plac mult artiştii care lucrează fără culoare, şi chiar fără glazură. E multă varietate în nonculoare. Există porțelanul cât se poate de alb, care e preferatul ei, există vitrusul, care are o tentă gălbuie, există şi lutul alb.

Ştie că mai toată lumea îşi imaginează acelaşi lucru, dar ea nu are o roată a olarului în atelier, pentru că nu are nevoie de una. Pentru obiectele funcţionale, Oana lucrează cu matriţe din ispos în care toarnă porţelanul pentru a-i da forma dorită.

Cuptorul ei de ceramică – în care încap vreo 40 de ceşcuţe şi care arată ca un butoi metalic – ajunge, uneori, şi la 1300 de grade. Căldura schimbă culorile – dacă nu-şi măsoară la centimă cantitatea de albastru, se poate trezi cu ceva prea deschis sau cu un indigo. „Mereu e surpriză când deschizi. Într-un fel e mișto, într-un fel e stresant.” Trebuie să aştepte până urcă temperatura, până arde ceramica, până coboară temperatura, timp în care nu poate vedea ce se întâmplă înăuntru.

„Răbdare trebuie să ai foarte multă”, spune ea „și nu poți grăbi niciun proces ca să iasă totul mai repede.” Un ceainic, de exemplu, poate fi gata în cinci zile. Dacă nu o are deja, Oana construiește matrița după un prototip (pozitiv). Aşteaptă să se usuce o zi, două. Toarnă apoi porţelanul şi aşteaptă până când ipsosul matriţei absoarbe apa –atunci  poate dezlipi de pereţii matriţei obiectul din porţelan deja format. Îl lasă să se usuce, apoi șlefuiește şi decorează. Prima ardere, care fixează culoarea, durează vreo 12 ore cu tot cu răcire. A doua ardere, care fixează pelicula de glazură (un mix de sticlă foarte fină şi apă), poate dura un pic mai mult.

Când temperatura cuptorului scade la 200 de grade, Oana începe să tragă cu ochiul înăuntru. În mod normal, ar trebui să aştepte măcar până la 100 de grade. Dar totuşi: câtă răbdare să ai?

Oana Stoica Ceramics