Alergând după iepuri cu Hsiao-Ron Cheng

Ce desenai când erai mică?

Atunci când eram foarte mică desenam o mulțime de personaje cu fețe și corpuri triunghiulare. Oamenii-triunghi erau familia mea, doctorul, profesorii și prietenii mei. În desene, ei se jucau, făceau cumpărături, mâncau, lucrau. Practic desenam tot ce vedeam și nu-mi băteam prea mult capul cu asta.

Din câte-mi amintesc, aveam un puhoi de prieteni imaginari pe-atunci; nu era ca și cum „îi vedeam”, dar erau acolo prin simplul fapt că vorbeam de una singură. De exemplu, la un moment dat vorbeam cu cele 10 degete de la mână în camera mea, imaginându-mi că sunt cei mai buni 10 prieteni, ba chiar îi dădusem fiecăruia personalitate proprie și nume. Mama zice că-mi plăcea la nebunie să vorbesc cu degetele.

Ce imagini ți-au rămas în minte din cărțile pe care le-ai avut în copilărie?

Am citit atâtea cărți minunate cu ilustrații când era mică, dar dacă ar trebui să aleg una, cele mai memorabile imagini sunt cele din Look What I’ve Got de Anthony Browne. E o poveste despre gelozie. Când am citit prima oară cartea asta am fost un pic șocată de firul narativ și de atmosfera ciudată a ilustrațiilor, dar m-am îndrăgostit rapid de ele. Partea cea mai bună la lucrările lui Anthony sunt micile detalii ascunse din ilustrații – de fiecare dată când deschideam cartea mai găseam câte unul. Mai târziu, Anthony a devenit un erou al meu. Îi ador stilul care-ți dă fiori și semnificațiile profunde ale cărților lui. Dacă voi avea vreodată șansa să ilustrez cărți pentru copii, mi-aș dori ca măcar una să iasă ca o carte de Anthony.

O poveste pe care ți-ar plăcea s-o ilustrezi.

Vrăjitorul din Oz.

Ți-a inspirat vreodată un film una din picturi sau dispoziția creativă?

Cred că filmele lui Charlie Kaufman și Michel Gondry au o mare influență asupra mea. Ei spun povești cu note bizare/înfiorătoare/amuzante/sensibile/triste într-un mod care mă atinge.

Privind fetițele care poartă capete de păpuși, mă întrebam: e școala locul unde se pierde inocența?

Mersul la școală e primul pas serios spre socializare, deci da, s-ar putea să fie locul unde se pierde inocența. Ideea mea inițială pentru Little Mama Goes to School a fost să redau relația dintre fete și păpușile lor. Din câte-mi amintesc, în copilărie mă prefăceam mereu că sunt mama care trebuie să-și protejeze copilașii și nu-mi dădeam seama că de fapt eu eram copilașul care trebuia protejat. E distractiv totul, atunci.

Sarcinile timpurii sunt încă un subiect pe care vreau să-l abordez prin aceste lucrări. Viața cu dublu sau triplu statut a unei mame singure nu e atât de roz cum ne imaginam noi, poate, când eram copii.

Cum ți-ar fi plăcut să-ți petreci copilăria?

Mi-ar plăcea să fi petrecut mult timp în natură, pe lângă prieteni ai animalelor precum Tippi. Tippi e o franțuzoaică crescută în Africa printre animale sălbatice, incluzând bestii feroce. E atât de tare!

Ce face copilul din tine fericit?

Să rămân sinceră și să nu uit cine am fost / sunt.

Te simți mai degrabă pictoriță sau ilustratoare?

Îmi place să spun că sunt ilustratoare. Mă văd ca o făcătoare de imagini, care transmite mesaje prin picturi ca rupte din povești. La facultate am primit o educație de artist, dar după ce am absolvit am realizat că procesul de a crea imagini pentru a spune o poveste mă atrage cel mai mult. Celălalt motiv pentru care am preferat să nu fiu artistă în sensul clasic e că n-am fost niciodată bună la asta. Așa m-am îndrăgostit de ilustrație.

E vreo lume creată de tine la care revii în picturile tale?

Lumile create în ultimii ani se vor uni la un moment dat într-o imensă lume, ăsta e scopul meu final. Dacă vrei, e cam ca în benzile desenate DC sau Marvel în care toți eroii trăiesc de fapt în aceeași lume, și chiar participă la aceleași evenimente uneori. Prin urmare, printr-o nouă pictură nu revin la o lume creată, ci mai degrabă la toate, și continui să mai fac.