Alexia în Ţara Ideilor. Portret de ilustrator

Cu Alexia Udriște am stat de vorbă într-o seară cu ploaie rece, într-un colț de ceainărie cu ferestre aburite și cu Aura Urziceanu pe fundal. Mi-a povestit despre frânturi de copilărie și cărți și despre cum își împletește emoțiile în tot ce-i iese din mână. Desenatul e moștenire de familie, dar ea e prima care îl transformă în stil de viață. 

Ești mai mult ilustrator decât fotograf?

Sunt, în principu, doar ilustrator. Dar mai accept și proiecte de fotografie, dacă îmi plac, dacă simt că se potrivesc cu ce am mai făcut și dacă mă inspiră ideea. Bine, asta fac și cu ilustrația, n-ai cum să accepți un proiect dacă simți că nu ți se potrivește.    

Ai refuzat proiecte? 

Da, în ultima vreme, da. Oamenii nu înțeleg că fiind ilustrator nu execuți și nu copiezi, că ai un concept al tău și o identitate pe care ți-o formezi de-a lungul timpului și că nu desenezi în stil Disney.    

De ce, când și cum te-ai apucat de desenat?

Desenez dintotdeauna, pentru că mama a făcut asta, bunica a făcut asta. Din păcate, ele au făcut-o doar ca timp liber și modalitate de relaxare. Eu m-am hotărât să fac mai mult de atât și am zis că nu vreau să fiu veterinar sau arhitect, eu o să fac cărți pentru copii și o să trăiesc din asta.   

Cum ți-ai descrie stilul?

Jucăuș, dar uneori macabru. Terapeuta mea mi-a spus-o. La început, foloseam culori închise, contrast de albastru închis cu negru și alb. Îți dădea un sentiment straniu. Acum încerc să mă îndepărtez de partea aia întunecată a mea, să apăs și alte butoane. Animăluțe cu coronițe, de exemplu, pentru că toate animăluțele merită coronițe. Și tu meriți o coroniță, și eu merit o coroniță, haha. Dar încă nu am un stil bine conturat, e un proces în desfășurare.  

Ce te influențează cel mai tare?

Poveștile pe care le citesc. Caut cărți vechi cu povești pentru copii. Am început de la cărțile mamei, din anii ‘50-‘60, cu niște ilustrații foarte faine.   

E vreun artist care îți influențează stilul?

Îmi place foare mult Oana Befort, dar nu pot să zic că îmi influențează stilul, al ei e mult mai curat și mai definit. Fur câte un pic de la fiecare, inconștient. Am descoperit în ultima vreme că avem niște oameni minunați pe ilustrație în România. Ioana Șopov, de exemplu, care se mulează pe orice și e autodidactă. Tuan Nini, o tipă din Malaezia care locuiește în România. Cristina Barsony, care m-a sfătuit foarte mult la început, mi-a fost mentor. E foarte fain să-ți spună cineva care e de mulți ani în branșă că ești pe drumul cel bun. Mircea Pop. Irina Georgescu.   

E ceva care te obsedează în momentul ăsta și care își pune amprenta asupra a ce desenezi?

Mă obsedează decupajele. Unul dintre proiectele la care am lucrat recent e o instalație din decupaje. Și mandarinele – au apărut și mi-am dat seama că niciodată n-am simțit Crăciunul ca anul ăsta. Când am văzut prima oară mandarine la magazin, am luat și mi-a venit să plâng când am curățat-o pe prima acasă. Eram atât de încântată și de entuziasmată și mi-am dat seama cât o să mă bucur de Crăciunul ăsta, dacă-l simt de dinainte, ceea ce s-a și întâmplat. Deci da, mandarine și decupaje.   

Mai zi-mi despre proiectul cu decupajele.

E vorba despre identitatea vizuală a unei piese de teatru în care 70% din ce se întâmplă e redat prin umbre. Totul se întâmplă în spatele unui paravan alb. E vorba de Sticluș, căpcăunul care a furat Crăciunul din orașul Bulgăreștilor. Am casa plină de teatre, am decupat orașe, am asamblat cartiere. Premiera a fost la final de noiembrie, la Teatrul Ion Creangă. E cel mai drag proiect de-al meu, pentru că îmbină ilustrația în acuarelă cu instalația. A ieșit fix cum îmi imaginam când am citit prima dată scenariul.    

Ce faci când rămâi în pană de idei?

Plâng. Pe bune. Nu mă pot înțelege cu nimeni, mă retrag și citesc, aștept să se producă un miracol și să am o idee și să-mi și iasă.   

Care este motto-ul tău?

În perioada în care lucram la site am dat peste o chestie pe Instagram, ceva de genul „Găsește-ți un job pe care să nu-l urăști dacă trebuie să-l faci duminică noaptea”. Ăsta e motto-ul meu acum, pentru că sunt super-entuziasmată că fac ce-mi place și că merge totul mai bine decât mă așteptam. Când m-am mutat în București, era hotărâtă să mă angajez într-o ceainărie sau ceva ca să fac bani, nu mi-ar fi trecut prin cap că o să pot face bani din desenat. Acum sunt în al nouălea cer, n-aș vrea să urăsc ce fac.   

Care e scopul tău suprem că ilustrator?

Să găsesc o carte faimoasă pe care s-o ilustrez. Și, după ce am văzut The Boxtrolls, să fac o animație din machete, cu personaje din plastilină. Încă n-am idei, e un scop proaspăt, dar îmi doresc să fac o animație cadru cu cadru.    

Când ai chef de o pauză, ce faci?

Citesc. Fac asta în fiecare secundă liberă. Eram obișnuită să am zile în care să nu fac nimic altceva, să fiu doar o legumă care citește. Acum nu mai am timp. Seară, când mă opresc din desenat, nu mă mai țin ochii să citesc, deși creierul încă funcționează.    

Ce-ai citit în ultima vreme? 

Zahera, fetița care a înghițit un nor mare cât turnul Eiffel. M-am regăsit în personaj. Zahera mănâncă cereale cu nori la micul dejun, iar când plânge, plouă peste Paris. E bolnavă și crede că stelele sunt făcute în China, pentru că așa scrie pe cele de pe tavanul rezervei de spital unde trăiește. Apoi, am mai citit Muriel Spark. Rămăsesem în pană de cărți și l-am rugat pe Marius Chivu să-mi recomande ceva, iar el mi-a trimis cartea. Și deși știam că la finalul fiecărei povestiri cineva moare, nu m-am putut dezlipi de ea câteva zile.  

Desenezi pentru tine sau pentru ceilalți?

La început desenam numai pentru mine, acum îmi doresc să am timp să desenez și pentru mine. Asta e partea proastă de când am început să fac ilustrație că job, am realizat că nu e chiar așa de ușor cum îmi imaginam și atât de roz, e foarte presant. Tocmai pentru că sunt la început, nu-mi vine să refuz proiecte, pentru că învăț cu fiecare. Sunt foarte fericită când n-am cerințe specifice și pot să-mi dezvolt un concept, sau când desenez ceva, iar ei cumpără. În ultima vreme am brief-uri destul de strâmte și încerc să mă obișnuiesc cu ideea că trebuie să mă încadrez într-un tipar, oricât de original ar fi stilul meu. Mi s-a întâmplat să primesc cereri de ilustrații în care să apară numărul 29 și un disc cu placebo și un pahar de vin și ciocolată și pălărie și steluțe.   

Și cum gestionezi situațiile astea?

Le explic că nu vreau să dau în kitsch și că ce e prea mult, e prea mult. Până la urmă, e o ilustrație. Dacă vrei ca desenul să semene perfect cu realitatea, faci o fotografie, îți fac eu o fotografie. Încerc să explic că înțeleg și respect că persoana pentru care mi se cere ilustrația e specială, dar că nu pot să îmi încalc niște principii. Luna trecută, un băiat mi-a trimis zece poze cu prietena lui, pe care voia să o ilustrez. Mi-a scris povești întregi despre ce face, cu ce se ocupă, tot felul de detalii despre viață ei. Când i-am dat de înțeles că nu am nevoie de atâtea informații, s-a supărat și mi-a spus că nu pun destul suflet. Până la urmă a înțeles ce voiam să spun și am ajuns la un consens. Cred că uneori e nevoie să-i ajuți pe oameni să înțeleagă ce vor, să-i cizelezi puțin, mulți nu înțeleg ce înseamnă un proiect de ilustrație. Rămân neplăcut surprinsă când discut cu cineva despre un proiect, alegem un concept, ajungem la o concluzie, alegem chiar și data la care să predau proiectul și primesc întrebarea: auzi, da’ tu lucrezi cu acuarelă sau digital? E ca și cum ți-ai cumpăra un prosop, dar fără să te uiți la etichetă, să vezi dacă e din bumbac sau din nylon.    

De obicei proiectele vin la tine sau le cauți tu pe ele?

Nu cred că mi-am căutat vreodată un proiect, n-am avut ocazia. Am publicat ce am lucrat și a circulat vestea. Nici nu știu cum să caut, nici nu știu dacă poți să cauți. În general, oamenii care vor proiecte se documentează și mă găsesc ei pe mine.   

Când ai un proiect cu o temă foarte precisă, în care trebuie să te încadrezi, simți că îți răpește din plăcerea de a desena? 

Uneori, când sunt pe o perioadă mai lungă de timp. Pentru Spaima zmeilor, tot cu Teatrul Ion Creangă, am lucrat o lună jumate. O lună jumate de desenat aceleași personaje în diferite ipostaze, trebuia să fac desene și pentru o cărțulie cu ele. S-a lăsat cu plânsete, mă plictisisem, ajunsese o corvoadă. Plus că era primul meu proiect cu o instituție și nu știam cum să vorbesc cu oamenii, cum să fac să rămân în control, să nu mă sucească, să mă amețească și să nu mai înțeleg ce vor de la mine.    

Asta înseamnă că proiectul cu Spaima zmeilor nu-ți mai e la fel de drag că celelalte?

Mi-e drag, e primul meu proiect. Dar nu pot să spun că mi-a făcut mereu plăcere să desenez. A fost un stil complet diferit de ce făceam eu. Nu mai desenasem monștri până atunci. Am primit niște schițe de costume și a trebuit să desenez personajele. Le-am desenat, OK, dar când îl pun în profil poate nu mai seamănă, nu știam să fac design de personaj, nu m-a învățat nimeni. Mi-e drag, dar a fost stresant, a trebuit să abordez alt stil și să mă conformez unor cerințe, nu eram obișnuită. Acum e mai lejer, vorbesc altfel cu oamenii de la teatru.     

Funcționează mai bine chestia cu friend of a friend decât Facebook și Instagram?

Și asta e cumva legată tot de Facebook. Dacă vreo actriță cool ia ceva de la mine și pune pe Facebook, atunci și prietenele ei actrițe cool mă vor contacta că vor o ilustrație. Dar m-am super-plictisit de Facebook. La început eram mega-încântată de ce se întâmplă datorită lui, acum a devenit obositor. Dacă nu postez constant, pierd pe mai multe planuri. Devine un fel de al doilea job, să administrez conturile pe Facebook, pe Instagram, pe LinkedIn, pe Behance. Face parte din jobul de freelancer.   

Dacă n-ai fi nici ilustrator și nici fotograf, ce-ai face?

Mi-ar plăcea să studiez antropologia, dar n-aș fi antropolog. Mi-ar plăcea să studiez jurnalismul, dar n-aș fi jurnalist… Cred că mi-ar plăcea să fiu bibliotecar, să pot să desenez și să fac poze în timpul liber. Cred că m-ar prinde rolul, atașată de cărți, dar strictă, dar în același timp. Până acum am învățat că dacă nu păstrezi un echilibru, dacă nu ești strict atât cu tine, cât și cu ceilalți, n-ajungi nicăieri. Trebuie să iei frâiele în mână, să nu aștepți de la ceilalți să-ți ofere ce poți tu să iei singur. Nu sunt tupeistă, ba chiar sunt sfioasă, îmi fac curaj să cer ceva la magazin, dar dacă îmi pun în cap să fac ceva, fac, fără să mă bazez pe ajutorul celorlalți. De-asta sunt freelancer, n-aș putea să aștept să-mi spună cineva ce să fac.    

Unde și când lucrezi cel mai bine? Cât de importantă e atmosferă?

Nu pot să lucrez dacă n-am o atmosferă zen. Îmi place să plouă, cu ropot. Și muzica e importantă, și-o schimb în funcție de anotimp. Acum ascult The National și Sigur Rós, mă mișc mai lent, mai calm. Când e cald ascult numai bossa nova și muzică portugheză și braziliană, îmi dă o stare de cald și de liniște. Și trebuie neapărat să am tălpile calde. Mai sunt și zile în care nu ascult nimic. Desenez numai acasă, nu-mi place să n-am la mine o pensulă sau o culoare și să mă gândesc că e acasă. Uneori mai ies să fac schițe, dar numai în cazuri extreme, când simt că explodez în casă. 

Ești foarte prezentă pe net, ai mulți followeri. În ce măsură te ajută chestia asta?

Așa primesc proiecte, se nimeresc pur și simplu chestii de făcut. Apoi, cunosc oameni faini, care îmi pot oferi ajutor. Ca freelancer, fără net nu știu cum m-aș descurca. Probabil dacă aș fi trăit acum 50 de ani, ar fi trebuit să fac parte din sindicatul ilustratorilor români. Și să particip la competiții.    

Cum a mers Art for Colectiv?

Mai bine decât mă așteptam. Se tipăriseră deja cinci lucrări și mă tot întrebau: putem să mai printam două, și încă două, și încă două? Până s-au strâns 17. Și-am zis OK, eu n-o să mai pot vinde asta pentru mult timp de acum încolo, dar am fost încântată, pentru că mă simțeam legată de mâini, nu știam cum să ajut. Nu sunt genul care să meargă prin spitale și să țină oamenii de mână, i-aș deprima mai rău, iar bani să donez n-aveam. Am fost așa de bucuroasă că s-au strâns 3.000 de lei numai din printurile mele. Proiectul s-a tot extins și s-au implicat mult mai mulți artiști decât în prima parte.

Un alt proiect recent e un joc de Păcălici reinventat. Suntem vreo 37 de ilustratori și fiecare desenează o pereche din ce țară are chef, că-s indieni, chinezi, whatever. După consultări cu fiecare ce naționalitate își alege, am decis că eu o să desenez cuplul tradițional de francezi. 

Am văzut pe Instagram că munca ta e „process driven”. Ce înseamnă asta, mai exact?

Înseamnă că atunci când mă apuc de desenat, n-am o idee foarte clară ce urmează să fac, mai ales când n-am un brief în care să mă încadrez. Și desenez un colț, îl colorez, încep din alt colț… Plec de la o idee și ajung, în mod inevitabil la altceva. Când am un proiect clar, mă chinui să scot o schiță, o trimit omului cu mențiunea că schițele mele par făcute de un copil de doi ani. Nu fac schițe detaliate, pentru că îmi pierd interesul pentru proiect, nu fac niciodată aceeași ilustrație de două ori. Am pretenția ca oamenii să știe ce e în capul meu, încerc să mă dezvăț de asta. Includ în portofoliu numai chestii reprezentative, ca oamenii să înțeleagă exact ce fac eu. Dar oamenii nu se uită.   

Zi-mi despre un proiect de care te-ai atașat.

Țin foarte mult la fotografia pentru cartea Angelei Marinescu. A fost primul meu job de foto. În ea am regăsit-o pe profesoara mea de atelier din liceu, cu care aveam o relație foarte strânsă. Și chiar dacă am petrecut cu Angela numai jumătate de oră, cât am făcut fotografia, am simțit-o foarte aproape, iar asta ne-a ajutat cu fotografia. A fost un portret la bustul gol, care i-a arătat sânul extirpat. A trecut prin multe, despre care vorbește și în carte: pneumonie, cancer la plămâni, cancer la sân, la rinichi. E o femeie dezinvoltă, care pune multă hotărâre în ce face. E singurul proiect foto de care sunt mândră, pentru care m-am pregătit cu două zile înainte. Olteanu (n.r. Cătălin Olteanu, iubitul Alexiei) îmi explică ce să fac, se punea în locul unde urma să fie ea, mă punea să așez luminile, mie îmi cădeau blitzurile și stativele din mână. Îți dai seama ce timorată m-am dus în dimineața în care trebuia să facem fotografia. Am rămas amândoi surprinși de rezultat, a ieșit o fotografie foarte faină. Din păcate coperta, unde apare fotografia, nu putut fi printată color. M-am întâlnit cu cartea la Gaudeamusul de anul ăsta, are copertă neagră cu turcoaz, iar eu eram îmbrăcată în turcoaz. „Ocheeei, nu știam că așa arăți”. E un proiect care mi-a dat fiori, și merită menționat pentru că la noi poezia scrisă de femei nu e promovată. Mi-e rușine să recunosc, dar până nu mi-a dat Marius Chivu două teancuri de poezie scrisă de femei de la noi n-am știut că în România se scrie poezie faină.   

***
Alexia Udriște pe www și pe Instagram.