(alte) 13 personaje literare pe care le iubim

Petru Anicet - Huliganii, Mircea Eliade

Aveam 15 ani şi mă îndrăgostisem grav de fiul profesorului de engleză, coleg de clasă cu mine. Până la finalul anului ajunsesem olimpică premiată la engleză, devenisem febleţea profului şi „de-a casei” iar in materie de trucuri concrete de „agăţat” epuizasem cam tot arsenalul de sfaturi din revista Salut. Cip (când eram furioasă îi ziceam Cheap, sic!) nu reacţiona. Îmi zâmbea doar, cu ochii lui mari şi căprui, în fiecare blestemată de zi când lungeam şi ocoleam prin buricul târgului drumul meu de 15 minute de la liceu acasă. Ah, m-a luat de mână o dată într-o excursie, iar la petrecerile de final de an dansa mereu cu mine mai mult. Şi-atât, spre ditai angoasa.

Într-una din zilele când scuza pentru detur mi-a fost - a câta oară - libraria de la parterul blocului lui Cip, am agăţat de pe-un raft Huliganii lui Eliade. Cip îi zisese celeialte Irine din clasă că îi place Eliade. Crush instant, de data asta pentru personajul colectiv, pentru gaşca de tineri cultivaţi şi flămânzi, non-conformişti şi lipsiţi de scrupule, revoluţionari ai amorului, boemi şi teribili dar cu avantajul acţiunii, al consumării faptelor, al greşelilor. Descopeream nişte personaje cu sânge-n vine, deliberat virulenţi, de o inconştienţă împinsă până la cruzime şi cu o încredere absolută în ei înşişi între care mi-ar fi plăcut să cresc. La îndrăgosteala asta a mai contat şi Bucureştiul sau Balcicul anilor ‘30 în care făceau huliganii valuri, străzile cu nume şi prenume şi detalii arhitecturale pe care aveam să le descopăr şi eu peste ani.

3 zile n-am mai ajuns pe la Cip prin cartier după şcoală. Mă îndrăgosteam de huligani, şi, dintre toţi, mai tare de Petru Anicet, muzicianul idealist dar rece şi abrupt, cu tot cu ale sale father şi brother issues, frica de ratare şi parvenitismul cărora le găseam zeci de reproşuri şi justificări. Mă fascinau şi încercam să înţeleg complicatele iţe amoroase pe care le ţeseau Anicet, Dragu &co, modul în care evaluau şi renegociau convenţiile sociale - căsătorie, limitele seducţiei şi „detaliile contractuale” - căutând în tot acel timp dragostea pe bune sau ceva pe-aproape, ceva care să semene cu un bilet de voie din rahatul existenţialist pentru care, de altfel, militau. Era mişto Anicet, mai mişto decât Julien Sorel, pentru că vorbea româneşte şi voia să răzbată prin muzică. Era mai mişto chiar decât mai coptul şi moral superior-ul David Dragu, teoreticianul huliganismului, pentru că era mai frust, mai tânăr, mai intens şi mai huligan decât acesta. Viaţa lui avea miză şi-un sentiment de urgenţă, la care, în lentoarea poveştilor din Iaşiul adolescenţei, tânjeam. Poate de aia citeam cocoţată pe pervaz, cu geamul deschis, la etajul 3.

Un vecin a sunat la uşă să-i avertizeze pe ai mei de treaba asta şi cred că atunci am înfruntat-o prima oară, gratuit, pe mama. Pe uşă atârnasem déjà o foaie mare pe care caligrafiasem manifestul Huliganilor mei: „Există un singur debut fertil în viaţă: experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta, dacă vrei. Cine nu debutează aşa, faţă de el sau faţă de lume, nu va crea nimic. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida - iată vocaţia de huligan” dar şi contrapunctul aceluiaşi Dragu: „Fiecare om vrea să fie liber în viaţă, dar toţi fug de consecinţele libertăţii lor”.

Cum a mai luat ceva până ce amorurile mele să-nceapă să fie demne de literatură (Cip nici nu citise nici n-avea chef să discute Huliganii), m-am tot îndrăgostit de tot felul de huligani din cărţi (pe lângă vreo câţiva bad boys reali dar fără profunzime existenţială), de la idealistul Bloom (Leopold) la liberul Henry Miller din Tropice, mizantropul pierdut Hank Chinaski sau complexul şi longevivul Nathan Zuckerman. (Irina Dobriță)

Elias - Iubirea omenească, Andrei Makine

Sigur, am fost tentată să scriu în primul rând despre un personaj al copilăriei sau adolescenței. Poate despre Victor, băiatul sclipitor de inteligent din gașca Cireșarilor cu care mi-ar fi plăcut să explorez peșterile și castelele, sau despre adolescentul miop, care m-a ținut trează nopți în șir și m-a învățat, atunci, că somnul e o convenție, sau despre Andrei, personajul timid al lui Cărtărescu din Gemenii care, cunoscut la 16 ani, a luat chipul băiatului de care tocmai mă îndrăgosteam atunci.

Aș putea scrie mult și despre Kemal, care a construit Muzeul Inocenței (Pamuk) dintr-o dragoste uriașă, pe care l-am iubit pentru iubirea lui lipsită de condiționări pentru Fusun, o iubire care nu cere nimic, făcută din așteptări, gesturi simple și obiecte încărcate. Și despre Matei Iliescu (Radu Petrescu), da, cu care m-aș întâlni în Grădina Icoanei și discuțiile noastre ar fi făcute mai mult din lucrurile nespuse. Sau despre afemeiatul, intelectualul și nebunul Tomas din Insuportabila ușurătate a ființei sau despre câțiva dintre bărbații din nuvelele, tot ale lui Kundera, din Iubiri Caraghioase.

Dar pentru că mi-am regăsit în Andrei Makine propriile obsesii și pentru că în perioada asta el e literatura mea, mă opresc la Elias, revoluționarul din Iubirea omenescă, plecat din Angola și ajuns agent sovietic. Pentru că, în ciuda unei vieți agitate, plină de foc, moarte și ideologii, Elias își păstrează o anumită puritate, o privire clară asupra lumii, în profunzime, pentru că Elias caută frumosul, clipele de grație și iubirea în mijlocul celor mai cumplite evenimente și pentru că știe să transfigureze lumea din jurul lui, surprinzându-i astfel esența. Și pentru că mi-ar plăcea să stau lângă el, să-l ascult povestindu-și aventurile și vorbindu-mi despre imaginile care-l bântuie din copilărie și să văd ce în spatele luptătorului dur, care a trăit totul și a văzut viața dezgolită de ipocrizii, de constructe, în cea mai pură, violentă și contradictorie umanitate.

„Va avea toată viața impresia că își aduce aminte fiecare clipă petrecută cu ea, fiecare colț de stradă pe care lângă treceau, fiecare acuarelă a norilor de deasupra lor. Și totuși, în momentele în care moartea îi era cel mai aproape, deci în cele mai adevărate, doar secunda aceea îi va reveni în minte, cu durerea răbdătoare a iubirii sale: mirosul amar al zăpezii, tăcerea apusului și ochii aceia care l-au menținut în picioare”. (Cristina Foarfă, Bookaholic)

Jane Eyre - Jane Eyre, Charlotte Brontë

Am 14 ani. În vraful de cărţi poliţiste cumpărate la kilogram de fratele meu văd o copertă care mă atrage instantaneu. Coperta înfăţişează o femeie care se uită languros la potenţialul cititor. Ar putea fi sora geamană cu ochi albaştri a lui Cindy Crawford. Titlul este Jane Eyre. Mă înfig în carte sperând că Jane Eyre e vreo variantă feminină a lui James Bond care face la fel de mult sex ca şi 007. Nu trece mult până îmi dau seama că am luat ţeapă. Aparent ăştia de la editura Domaco SRL aleg copertele cu ochii închişi. Jane Eyre nu e un top-model, e doar o fetiţă chinuită de pe la 1800. Citesc cam o treime din carte, pâna la epidemia de tifos, apoi mă iau cu altele. Peste câteva zile, la televizor e difuzat filmul Jane Eyre, cu Charlotte Gainsbourg în rolul principal. Dragoste fulgerătoare. Reiau cartea, iar acum, un prim efect este că feminista de 18 ani care devine Jane Eyre în a doua treime a romanului are în mintea mea chipul lui Charlotte Gainsbourg. Un al doilea efect este că, peste ani, nu mă pot abţine să suprapun rolul Jane Eyre peste toate celelalte roluri ale lui Charlottei. Jane Eyre spărgându-i testiculele cu un buştean domnului Rochester; Jane Eyre nevoită să se confrunte singură cu sfârşitul lumii după ce domnul Rochester s-a sinucis ca un laş; Jane Eyre pierzându-şi virginitatea din cinci împunsături ale domnului Rochester.

Totuşi, Jane Eyre din carte e diferită de femeia cu rafinament franţuzesc din film, iar influenţa ei asupra mea mai adâncă. Iată-mă încă de la 14 ani jinduind după femei puternice, independente şi rigide în principiile lor progresiste, care nu se dau în lături să-ţi spună că fufa cu care ai umblat până acum e o proastă şi nici să-ţi facă declaraţii agresive de dragoste printre chiparoşi.

Am 15, 20, 25 de ani şi în timp ce recitesc încep să învăţ să citesc şi printre rânduri. Îmi imaginez doamnele de la 1848 leşinând de la tensiunea sexuală care răzbate din dialogurile dintre Jane şi Edward Rochester.

„Şi ce o să faci, Jane, când eu o să cumpăr toate acele livre de carne şi acea colecţie de ochi negri?”

„O să mă pregătesc să plec ca misionară ca să propovăduiesc libertatea roabelor din haremul dumitale. (...) Iar dumneata, paşă, o să fii într-o clipă legat şi n-o să-ţi mai dau drumul decât după ce o să semnezi cea mai liberală lege ce a fost vreodată impusă unui satrap.” Cum spui tu Jane, cum spui tu. Le împărţim şi frăţeşte, dacă vrei. (Dan-Alexandru Radu)

Dean Moriarty - Pe drum, Jack Kerouac

Nu, nu e Robinson Crusoe, tip prea retras și singuratic după gustul meu. Nici D‘Artagnan, chit că au fost niște ani undeva între copilărie și pubertate când mi se părea cel mai tare posibil bărbat. Cum să nu îți dorești un mușchetar? Unul care se bate cu toți nemernicii și nu se lasă până nu repune în drepturi binele, dreptatea etc.? Dar totuși nu, ar fi în stare să te lase baltă când ți-e lumea mai dragă și să plece iarăși la vreun război. Nici Mr. Darcy. Prea multe figuri, prea multe ocolișuri, prea multe mind games. Tip scorțos, cam îngâmfat. Mă gândeam la un moment dat ce tare ar fi să îl fac cumva pe Bartleby să nu se mai holbeze întruna la zid. Să îl scot la un vin bun și niște brânzeturi franțuzești, să discutăm ca oamenii. Oare cum s-ar comporta oare un Bartleby îndrăgostit lulea? S-ar apuca să picteze zidul? Ar da cu toporul în el sau ar continua totuși să se holbeze în continuare dar cu un zâmbet tâmp pe față? Mai bine nu, un tip gen Bartleby ar avea probabil utilitatea unui dulap din casă. Ar sta toata ziua pe scaun și ar tăcea uitându-se la iubită ca la un cal verde pe un perete. Nu, niciunul dintre acești domni. Pentru că el cel adevărat există. El îmi dă energie să fac și să desfac bagaje, să iau tren, avion, bicicletă, orice și să o iau iarăși la drum. His name is Dean. His name is Dean Moriarty. (Corina Bernic)

Heinrich Brielach - Casa văduvelor, Heinrich Böll

Cărțile „mele” și singurele pe care le numesc „preferate” sunt cele care au ca protagoniști băieți. În timp, mi-am analizat pasiunea și am realizat că sunt băieți între 9 și maxim 15 ani. Îmi vin în minte Oskar din Extrem de tare și incredibil de aproape ( J.S. Foer) și Bunny Munro Jr. din Moartea lui Bunny Munro (Nick Cave). Pe amândoi i-aș fi luat acasă, le-aș fi gătit supă de pui și i-aș fi privit în timp ce își bălăngăne picioarele albe și subțiri, sorbind stângaci dintr-o lingură prea mare. Băieți de luat acasă și îngrijit: probabil nevoia mea de a-l salva pe tatăl meu pe care îl văd în toți acești băieți pierduți, de a-i da o altă copilărie și de a-l transforma din fratele mai mic în tată. Băiatul meu preferat este însă Heinrich Brielach, 12 ani, din Casa văduvelor (Heinrich Böll). Böll mi se pare un romancier german neglijat la noi, deși prin el vedem aproape nefiltrat Germania de după al Doilea Război Mondial, cu toate clădirile și sufletele sale violent bombardate. Heinrich din carte trăiește într-o casă „fără stăpân”, adică fără tată, la fel ca și ceilalți prieteni ai lui. Pe Heinrich l-aș fi luat primul acasă și fix la asta mă gândeam în timp ce citeam ultima pagină a romanului, așezată pe o bordură din centrul Reșiței. Cine știe, poate mi-ar fi plăcut chiar să fim prieteni și să avem amândoi 12 ani pentru totdeauna. (Raluca Roșu, The Daily Tutli-Putli)

Fiul inexistent - Scrisori către fiul inexistent*, Radu Cosașu