(alte) 17 personaje literare pe care le iubim

Jo March - Micuțele doamne, de Louisa May Alcott

Pe Jo am iubit-o egoist într-o încercare abrabamburită de a mă plăcea pe mine însămi. Pentru că și mie îmi plăcea să stau ore în șir în podul casei de la tară, pentru că și eu aveam părul scurt, pentru că eram o slăbănoagă cu picioarele scâlciate căreia nu-i plăceau fustițele, pentru că și eu îmi doream să mă fi născut băiat.

Dacă erai băiat nu-ți judeca nimeni cojile din genunchi, mereu nevindecate, mereu reînnoite și îngroșate de zbenguielile de la joacă. Dacă erai băiat era OK să nu te piepteni dimineața și să joci tenis de picior și să stai relaxat la masă și să mănânci oricâte porții de cartofi prăjiți doreai. Am rumegat ambițiile micuței doamne lent, cam un an, și abia printr-a șasea, tot Jo mi-a dat verdictul: poți face ce vrei chiar dacă ești fetiță.

Îi invidiam lui Jo obsesia pentru cărți. Fusesem mereu un copil puturos, până la 10 ani nu citisem absolut nimic de bună voie și când m-am hotărât, într-un final, să-mi scutur lenea, am început cu Micuțele doamne. Și Jo mi-a explicat c-ar fi util să citesc mai mult dacă-mi doresc să fiu șmecheră și că nu contrazice hanoracele lălâi și nici flirtul și nici rochițele strânse pe talie, deși rochițele nu s-au lipit de mine niciodată, nici după ce mi-am închipuit-o de mii de ori pe Jo purtându-le grațios. - Elena Marcu, Black Button Books

Marji - Persepolis, de Marjane Satrapi

Persepolis a fost printre primele romane grafice pe care le-am citit și nici nu l-aș fi citit dacă nu aș fi văzut că autoarea e din Iran. Despre istoria Iranului știu chestii pe bâjbâite, așa că Persepolis mi-a servit numai bine, fiind o poveste autobiografică a unei tipe, Marji, pe fundalul Revoluției Islamice. Marji crește într-o perioadă în care cam tot ce-i place este demonizat: filme, muzică, machiaj. Lumea i se dă peste cap de mai multe ori și moștenirea musulmană, de care încearcă să scape, o urmărește până în Europa. Povestea ei este una a maturizării și a găsirii echilibrului și e foarte bine scrisă, fără autocompătimiri sau sclifoseli și cu mult umor. Marji este fiecare dintre noi, dar mult mai cool, mai puternică, mai feministă, mai iluminată, mai amazoană, mai sinceră, mai amuzantă, mai realistă, mai curajoasă și cred că râde mult când le vede pe feministele europene care „luptă” pentru Iran de la distanță prin texte plângărețe pe Twitter și Facebook. Vreau să fiu ca Marji, că oricum râd de fetele tari în declarații. - Amelia Gheorghiță, Filit 

Molly Weasley, din seria Harry Potter, de J.K.Rowling

Pentru că de fapt ea este personajul feminin mișto cu care te poți identifica în cărțile și filmele astea. Restul sunt caricaturi pe lângă ea (da, și Hermione). E rar să găsești un personaj feminin complex și mișto, la care să merite să aspiri, și care să nu fie într-o formă sau alta iubita ideală a publicului țintă.
Pentru că împacă și mămoșenia și aerul rebel într-o singură persoană.
Pentru că nu e perfectă și nici nu încearcă să fie. Uneori un pic obtuză, alteori prea insistentă, urlă la oameni cât de des are ea chef, e mereu ea însăși fără să-i treacă prin minte să se scuze pentru asta. Îi pasă mult de ce vrea să îi pese, și de restul i se rupe.
Pentru că poate să facă până și din cicălit o chestie cool.
Pentru că circulă toate meme-urile alea pe net cu Molly Weasley makes Chuck Norris eat his vegetables. 
Pentru că face tone de sandvișuri și prăjituri și plovere tricotate și pune un pic de magie în tot ce face (la propriu).
Pentru că o omoară pe Bellatrix scurt și la obiect, în bătălia finală.
Pentru că adoptă într-un fel sau altul toți vagabonzii pe care îi întâlnește.
Molly Weasley e iubire și dacă s-ar face un drog care să simuleze chimic senzația de a fi iubit și protejat, ar merita numit după ea. - Miriam Cihodariu 

Doamna T. - Patul lui Procust, de Camil Petrescu 

După prima pasiune aventuroasă provocată de mușchetarul Athos, după cea hedonistă și cinică pentru lordul Henry Wotton (al lui Oscar Wilde) și Craii lui Mateiu Caragiale, a intrat în viața mea ea, Doamna T a lui Camil Petrescu. Plină de contradicții, stăpânită de diverse OCD-uri, intolerantă față de orice etalare dermică neigienică, paroxistică în manifestările pasionale, dar niciodată isterică, protagonistica primului mercy sex din literatura română, (primul în care mila e îndreptată către tip), cea care se duce la ușa iubitului care o părăsise cu un buchet imens de flori și când nu i se deschide se gândește cât de rău o dor picioarele și ce păcat că, din superstiție, n-a lăsat trăsura s-o aștepte, Doamna T își poartă mereu umilințele și înfrângerile cu discreție, dar la vedere, perfect compatibilă cu orice prezent pe care l-am cunoscut. - Anca Dumitrescu, Black Button Books 

Fiica lui Montezuma - Fiica lui Montezuma, de H.Rider Haggard

Învăţasem să citesc, dar încă preferam din când în când confortul glasului matern. Cavalcade aventuroase, ţinuturi primejdioase din alte timpuri, toate căpătau o logică mai familiară redate de punctuaţia ireproşabilă şi modulaţiile cunoscătoare ale mamei. Cam epuizasem Karl May-ul bibliotecii noastre, iar Jules Verne refuza să-mi intre pe sub piele. Maică-mea, probabil temătoare să nu cad pradă vreunei fantezii inginereşti, nu insista. Aşa că, într-o zi, a apărut pe raft H. Rider Haggard, cu o copertă lucioasă ca şi cum cerneala tiparului încă nu se uscase, fundal negru, chipuri arămii şi vaga senzaţie de lubricitate şi decadenţă a unui pulp colonialist. Fiica lui Montezuma. Debutul romanului era destul de convențional-european, însă coperta era un miraj, care-mi promitea o vagă descătuşare a cărei perspectiva mi-era întărită de aluzia titlului. Am stat cuminte şi am ascultat. Când cadrul a devenit fertil, i-am spus maică-mii că ştiu să citesc şi singur, ce tot atâta dădăceală, şi am plonjat în luxuria aztecă, unde propoziţiile voiau să spună exact ceea ce înţelegeam şi eu, nu ca în păienjenişul ciudat şi confuz al frazelor Iubitei locotenentului francez de pe noptiera lui tata, o altă proză de la care încercam (atât de greșit...) să-mi adap fiorul încă nenumit. În mijlocul sângelui, junglei îmbâcsite, trupurilor asudate de colonialişti, stranietăţii obiceiurilor pe care imaginaţia mea clădea şi proiecta, haosului care colcăia în inima civilizaţiei muribunde, m-am pomenit identificându-mă cu protagonistul. Sigur, mi se mai întâmplase. Dar acum era pentru a fi acolo răstignit pe o lespede, condamnat pentru păcatul unei iubiri interzise (ah, ce deliciu), alături de fiica acelui tiran, femeie adorată căreia îi puteam auzi şoaptele, dar nu-i puteam şi atinge mâna înlănțuită departe de a mea. Citeam şi reciteam fragmentul ăsta. Probabil că mama mi-a văzut ochii cuprinşi de febră, ca în faţa unui El Dorado care risca să mă i fure pentru totdeauna. M-a lăsat să încep singur La Medeleni şi nu m-a mai întrebat nimic. Măcar eram pe sol autohton. - Radu Șorop 

La Osita și el Lobo - Autonauții de pe cosmopistă, Carol Dunlop & Julio Cortázar

Trișez și aleg două personaje în loc de unul, alter-egourile cu nume de alint ale cuplului de „uriași cronopi” Dunlop-Cortázar, pe care Ioana Barbara mi i-a prezentat ca pe cel mai prețios obiect extraterestru. Pe 23 mai 1982, mica ursoaică și lupul s-au îmbarcat în dubița Fafner (dragonul) și au petrecut 33 de zile pe autostrada Paris-Marseille, fără să părăsească drumul până la destinație, oprind de măcar două ori pe zi și campând în aproape fiecare refugiu. Înarmați cu mașini de scris, cărți și o cameră foto, cei mai importanți anti-exploratori din istoria modernă au documentat cu o rigoare științifico-fantastică voiajul lor de aproape 800 de kilometri de pe Autoroute du Soleil. Mergând cu o viteză invers proporțională cu a luminii, la Osita și el Lobo își notează judicios detalii de pe traseu - din moteluri, restaurante și benzinării - fac poze și hărți, anticipând că expediția lor autonautică va deveni sursă de inspirație pentru nenumărate pelerinaje-tribut. Unul dintre capitole conține o cercetare exhaustivă a felurilor în care doarme Osita, iar în altele aflăm despre o violentă invazie a furnicilor, complicatele principii mecanice ale sexului într-o dubiță sau vizita lui Polanco și Calac din „62. Model de asamblare”.

Și eu, ca și ei, aștept cu inima strânsă inevitabila sosire la destinația Marseille - „o apoteoză inversată”, cum o descrie Cortázar - și întoarcerea din spațiu-timpul cosmopistei în cel al lumii obișnuite. În universul primei, autonauții prelungesc autostrada la nesfârșit, în celălalt, el Lobo adaugă cu tandrețe infinită finalul real, într-un post-scriptum: „Au urmat două luni pe care prietenii noștri le-au umplut cu afecțiune, două luni în care am înconjurat-o pe Osita cu dragoste și în care ea ne-a oferit în fiecare zi curajul pe care îl pierdeam treptat. Am văzut-o cum pornește în călătoria ei solitară, acolo unde nu mai puteam s-o însoțesc, iar pe 2 noiembrie, ea mi-a alunecat printre degete ca o picătură de apă”. 15 luni mai târziu, după ce a pus laolaltă hărțile, a transcris notele Ositei și a publicat cartea, el Lobo a pornit în aceeași călătorie. - Alex Bălă, Plurabelle 

10 amoruri, din carte în carte

Cu iubirile mele din cărți am cel mai des tendința de a dialoga – intern, încă nu am pierdut complet legătura cu realitatea - când umblu singură pe străzile Bucureștiului. Petru Anicet (Huliganii, Mircea Eliade) mergea des cu mine prin Vatra Luminoasă pe vremea când eram la liceu și testam linia poroasă a impertinenței și a nemuririi. Prin vechiul Vitan aproape că mă țineam de mână cu Ursu (Cireșarii, Constantin Chiriță), un îmblânzitor de fete baiețoase lângă care nu mi-ar fi fost frică nici de șerpi. Pe la Foișor megeam cu pași mici și iuți în spatele Olguței, (La Medeleni, Ionel Teodoreanu), poate prima femeie pe pagină care mi-a dat fiori. Olguța era (este?) un vânt de larguri, o puppet master, cu un pas înaintea tuturor oamenilor din universul ei. În zona industrială de la Timpuri Noi, spre abator, mă însoțea des Ștefan (Delirul, Marin Preda), primul jurnalist pe care l-am iubit. L-am adorat și pe Kincaid Chance (The Borthers K, David James Duncan), despre care nu am aflat niciodată prea multe, dar care scrie ca nimeni altul despre familia lui iubitoare de baseball și biserică.

Prin locurile mai centrale, la bulevard cum ar veni, m-am afișat o vreme alături de Mr. Darcy (Pride and Prejudice, Jane Austen), dar apoi am crescut și căpitanul Wentworth (Persuasion) a devenit mai bun, mai statornic, mai bătut de vânt. Pe aceleași bulevarde mergeam mai aproape de zilele noastre cu scriitorii lui Philip Roth, și cei tineri, și cei decrepiti, toți ușor perverși și iremediabil pierduți. Au defilat și Yunior, alter ego-ul lui Junot Diaz (Drown, This Is How You Lose Her, The Brief Wondrous Life of Oscar Wao), cel care iubește și lasă - pardon, pierde -, cât și Leonard Abramov (Super Sad True Love Story, Gary Shteyngart) dintr-un viitor apocaliptic și familiar în care nimeni cu excepția lui nu mai prețuiește cărțile.

Pe cât de rar îmi pică oameni cu tronc în viața de zi cu zi, pe atât de promiscuă sunt când vine vorba de cărți. Gravitez către personaje care citesc și/sau scriu, personaje care fac greșeli mari și care cad de sus. Îi iubesc și îi vreau pe toți, în funcție de anotimp și stare de spirit, și foarte des dincolo de paginile cărților lor din care am uitat multe dar am rămas cu ei. În filmul meu, mi-aș muta toate iubirile în apartamente comuniste pe aceeași scară de bloc, că apoi să ne întâlnim prin cartier la ore dubioase și să ne simțim stânjeniți. - Luiza Ilie, Reuters 

Citește și:
Alte 63 de personaje literare pe care le iubește mult cineva
Top 25 de cărți de citit până în 25 de ani