Amintiri din epoca de şcoală de la patru eleve

„La Vella, Andorra la Vella e capitala!”

M-am uitat la Ciprian, proful sexi de geografie, și speram să nu mă pună să îi arăt capitala pe hartă. Lângă mine, Zaharia stătea țeapăn, roșu ca după un semimaraton, cu părul sârmos de la gelul pe care-l folosea zilnic.

Schimbasem deja 3 clase și 3 școli până într-a VI-a C, unde aterizasem de doar câteva săptămâni. Aveam 10 pe linie la școlile anterioare și, prin urmare, m-au numit șefa clasei. Primisem putere din prima, fără niciun efort suplimentar. Mai mult, Zaharia venise cu ideea ca tot eu să mă ocup și de fondul clasei. Cum să-l las singur acum, când profesorul îl întreabă capitala Suediei, iar el pipăie răspunsul cu arătătorul prin Sicilia, Skopje, Atena și alte zone din proximitatea Stockholmului? Am suflat numele capitalei, arătând spre tavan, adica spre tavanul Siciliei.

„Raisa, încă nu ne cunoaștem prea bine, dar văd că vrei asta. Ia, la tablă, te rog!”

Și așa am ajuns în fața hărții, înjurându-l pe Zaharia cu fondul clasei lui cu tot. Îmi amintisem capitala Andorrei, dar nu știam pe unde se află sau c-aveam să vorbesc limba ei oficială, catalana, peste vreo 10 ani. M-am uitat înspre Stockholm, am dat din umeri și:

„Zaharia, la loc, ai fost salvat. Raisa, 4 pentru azi și bine ai venit la a VI-a C!”

Am fost la Amintiri din epoca de școală și am retrăit amintirile din toate școlile mele. De la copiat, suflat, ascultat, până la primul pupat sau primul chiul pentru pupat. Am plecat de la Amintiri din epoca de școală cu un gând în minte: Oare Zaharia știe că Stockholm a luat marele premiu la TIFF anul ăsta? (Raisa Beicu)

De azi te vom striga Cătălina

A.
E 1990, toamna, primul meu an școlar. Numele meu e Oana și am făcut păduchi. Mama face o criză de mamă și mă mută la altă școală. În clasa asta mai e o fetiță pe care copiii o strigă tot Oana. Să nu ne încurcăm, zice doamna învățătoare. De azi te vom striga Cătălina.

Cătălina îl primește pe Alexandru Popescu drept coleg de bancă, un băiat rotofei, neastâmpărat și, ceea ce se va dovedi în timp, elevul cu cele mai mici note la purtare. Cătălina ia mereu coroniță. Cei doi nu vor fi niciodată prieteni, dar clasa trebuie să fie una unită.

B.
Profa de muzică m-ascultă la solfegii. Nu le știu, îmi dă 4. Prima mea notă de 4. E 1996, toamna. Plâng în pauză, în banca a treia de pe rândul din mijloc. Hitlerista, diriginta cu ochelari de miop și mers de melc, intră în clasă. Ce te doare? Nimic. De ce plângi? Am luat 4 la muzică. A murit cineva? Nu. În viață nu trebuie să plângi decât pentru lucrurile cu adevărat importante.

C.
Amintiri din epoca de școală e-un spectacol care se joacă în toamna lui 2014. E scris de Mihaela Michailov și interpretat de Katia Pascariu (fosta mea colegă de liceu) și Alexandru Potocean. E despre noi-elevi și ei-profesori. E despre ce ne învață școala dincolo de lecții și teme. E textul care te ia și te duce back down memory lane și te trântește în banca ta pe care scriai cu creionul versuri de la melodiile preferate, în banca în care ai ascuns odată un melc viu, în clasa în care ai dansat prima oară cu un băiat, ai luat 1 pentru copiat la istorie sau ai știut să rezolvi cea mai grea problemă la matematică. În spectacol sunt toți foștii tăi colegi, sunt părinții și profesorii tăi, ești tu. O să vrei să îl vezi, deși încă visezi probleme de așezat elevi în bănci și ani de domnie; o să vrei să îl vezi, pentru că mereu ți-e dor să te reîntâlnești cu tine. (Cătălina Miciu)

Umilința e educație

Cel mai onest ar fi să spun c-am trecut prin școala generală ca gâsca prin apă, așteptând să treacă anii, ca să --> cresc --> văd lumea --> mi se întâmple ceva. Din Amintiri din epoca de școală, spectacolul, am tras  în schimb următoarele învățăminte: 

Nu ești pedepsit pe cât meriți, pentru că poți mai mult. Nu vrei să meriți mai mult de atât? Mă, tu vrei să râdă colegii de tine. Tu vrei s-o faci de rușine pe maică-ta. Mai rău, pe taică-tu.

Elevul și profesorul nu sunt niciodată în același plan. Elevul și profesorul își vorbesc, dar nu se privesc. De fapt, elevul nu vorbește, el doar răspunde. „Dacă nu înveți, ești prost, dacă înveți, așteptăm să greșești.”, ar putea să scrie deasupra ușii de la intrare. Profesorul și elevul nu se urăsc, nu se huiduie, nu se plesnesc. Între ei doi domnește ceva ce la rece am putea numi o problemă de comunicare. Profesorul o arde passive-agressive: dacă e permisiv, este pentru că e superior. Elevul ar trebui să înțeleagă că i s-a făcut un favor: elevul să știe care îi e locul!

Umilința e educație. Elevul nu este pedepsit, ci încurajat. Așa se călește omul.

Și peste capetele copiilor așezați în bănci și ale profesorilor de la catedră se cască și se întinde, mârșavă și libidinoasă, gura sfântă a lui Eminescu. (Karin Budrugeac)

Reperele lui Eugen Simion

Primele epitete sau semi-epitete pe care le-am învăţat prin metoda repetiţiei în școală au fost:  „bleagă”, „aeriană”, „cu capul în traistă”, precum şi comparaţia „parcă ai avea două mâini stângi”. Aproape scânceam dimineaţa când trebuia să mă duc la şcoală, mai ales dacă aveam matematica în orar. Ajunsesem să cred că sunt cea mai năpăstuită fiinţă de pe planetă şi-mi venea să dau cu şutul în găleata cu zoaie pe lângă care treceam în fiecare dimineaţă când coboram scările blocului. Ce liniştită trebuie să fie femeia de serviciu, îmi spuneam.

Am fost un copil introvertit, aşa că faptul că nu m-am simţit ascultată, că nu mi s-a dat timp să-mi gândesc răspunsurile, şi că valoarea mea a venit mereu prin comparaţie cu alţii, m-a făcut să trag nişte concluzii foarte negativiste. Profa lui Alex de istorie a fost şi profa mea. A fost mai întâi cea de română, apoi cea de chimie..apoi… Nu o dată mi s-a întâmplat să iau nota 4 şi nu pentru că nu învăţasem acasă. Sub ameninţarea unghiei mov, uitam tot şi nu mai eram în stare să spun nimic.

În liceu ştiu că mă scotea din sărite şi mă şi amuza totodată că toate poeziile, sentimentele, trăirile, romanele, cărţile, erau ale lui Eugen Simion. Profa ne dicta cuvânt cu cuvânt. Aşa că singurele noastre repede erau Reperele Lui de înterpretare. A trecut şi liceul, dar de multe ori m-am amuzat când, cuprinsă de emoţii puternice pe care nu reuşeam să mi le explic, mă găndeam unde e acum Eugen Simion să-mi spună şi mie ce simt pentru tipul ăla draguţ din Control ? El trebuie să ştie. (Adina Ioana Oniciuc) 

***
Spectacolul Amintiri din epoca de școală mai are 2 reprezentații la Teatrul de Comedie, Sala Nouă (Str. Sfânta Vineri nr. 11), pe 27 și pe 30 octombrie, de la ora 19:00. Intrarea este gratuită. Pentru rezervări sunați la 0726218245 sau trimiteți un mail pe adresa vreauscoalamea@gmail.com