Andreea Cristea, fără doar şi poate

Pe Andreea am cunoscut-o anul trecut, la prima ediție de SYT, unde a participat cu o serie de fotografii de stradă, alb negru, semnate neverosimil „Andreea Cristea, 16 ani”. I-am dat follow instant pe Instragram, unde e abbandonosole și are o colecție de fotografii cu colegii și prietenii ei, făcute pe film. E o modă acum, dar Andreea surprinde în fiecare o interioritate, de parcă atunci când apasă pe buton, chiar dacă ai ei se distrează și se simt bine, îi dezbracă de asta și-i vede pe dinăuntru, cu nesiguranțele și singurătățile care ne populează pe fiecare. Tot pe Instagram i-am descoperit și ilustrațiile, pe care le însoțește deseori cu cuvinte. Am regăsit-o în carne și oase la a doua ediție de SYT, unde se pare că atât Andrei Pungovschi, curatorul de la foto, cât și Eugen Rădescu la arte vizuale au considerat că lucrările ei merită expuse. Are 17 ani, e solară, exuberantă și timidă, și între timp s-a apucat și de poezie. Probabil că dacă ar fi fost și secțiune de ficțiune la SYT, aș fi găsit-o și acolo. (Karin)

Începutul

Aveam 6 ani când am scris și cusut prima mea carte. Era prima creație mai importantă. Treceam printr-o perioadă grea împreună cu mama, așa că i-am tuflit-o în brațe și i-am spus: „o vindem”. De scris am fost mereu pasionată, iar desenul era o unealtă de ajutor, pentru a face cititorul să înțeleagă exact ce am vrut să spun în poveștile mele foarte lungi, de cam jumătate de pagină. La sfârșit scriam: „Așa:” și desenam. Pe lângă clasicele felicitări personalizate de la grădiniță sau școală, desenam tot felul de drăcii pe care le inventam, pe șervețele la masă sau pe coji de portocală. Pe pereți n-am desenat niciodată, spre fericirea mamei. Ori de câte ori vizitez rude, fie ele apropiate sau nu, aud aceeași poveste: „Încă am desenele alea de la tine, de când erai...” și eu dau din cap și zâmbesc, prefăcându-mă că-mi aduc aminte, să nu carecumva să le rănesc sentimentele că am uitat de dedicațiile mele de la 4-5 ani.

Prima amintire pe care o am din copilărie este legată de ziua mea. Cred că nu voi uita niciodată zilele de naștere pe care mi le organiza mama. Eram singure, noi două, tocmai ce se operase, abia mergea și totuși mi-a pregătit o petrecere surpriză. Simțeam ceva de fiecare dată datorită legăturii puternice pe care o avem, prin care ne transmitem și emoțiile și stresul. M-a trimis la tatamare și țicamare (bunicii mei), îmbrăcată frumos, cu părul în codițe; ei erau de asemenea îmbrăcați elegant și aranjați. Miroseam eu ceva. Când m-au adus înapoi acasă, am găsit casa plină de copii (și de părinți, că nu se putea altfel) și am izbucnit în lacrimi. Nu o să uit niciodată cum mama, stând în picioare în dureri, gătea și pentru noi și pentru ceilalți părinți, fără nici un ajutor. Sper să mă port și eu așa cu copiii mei.

Mama își cumpărase un telefon nou-vechi cu butoane care din întâmplare avea și cameră pe spate, lucru care m-a fascinat. Bunica mea a fost și este fotograf de meserie, dar nu m-a inițiat niciodată în arta fotografică; am descoperit-o singură, împreună cu telefonul mamei. Din câte îmi aduc aminte, prima fotografie pe care am făcut-o a fost ori unei frunze, ori un selfie în oglindă cam pe la 4 ani. Pe urmă mă filmam în timp ce furam din borcanul cu Delicat, fără să știu cât râde mama când le vede. M-am apucat serios de fotografie în clasa a 7-a. Pur și simplu am simțit-o. Nu prea am stat să mă gândesc; am preferat să țin înclinația asta ca pe un instinct. Pur și simplu trebuie să surprind tot ce mă atrage; nu mă simt bine dacă nu o fac. Mi s-a întâmplat să nu dorm nopți de ciudă că nu am avut curajul să trag un cadru.

Școală și oameni

Din prima zi de școală îmi amintesc careul ăla cu flori pe sub care am trecut. Doamne, ce impresionată am fost când am văzut atâtea flori. Și mirosul ăla de crini și bomboana Chokotoff care ne aștepta pe fiecare lângă abecedar, într-o floare de hârtie creponată roșie.

În Tonitza sunt din clasa a 5-a până în prezent. Faza cu liceele si facultățile de artă de la noi în special, e că după mine fac puțin cam mult rău; noi intrăm, fiecare cu nuanța, culoarea lui și ieșim toți cenușii; în loc să fie invers. Pe imaginație nu prea se mai pune preț în școală. Mie îmi place să desenez lucruri din interiorul meu, pe care un profesor nu are cum să le vadă din exterior. E ca și cum ai fi o bucată de lemn frumoasă în forma ta naturală – desprinsă din copac, pe care ei încep să o șlefuiască în forma lor. Mă rănește pentru că e ca și cum nu contează cum ești tu, mai mult contează să se vadă stilul lor în arta ta. Mi se pare că dacă o să mă duc la o facultate de artă, o să pierd din puritatea asta și n-o să mai am același curaj să așez pe hârtie ceea ce am în interior, ci niște reguli de bun-simț pe care le-am învățat. Nu-mi dau seama dacă să fii artist înseamnă să stăpânești foarte bine stilul acela academic sau, din contră, să faci abstracție de el și să te concentrezi pe ceea ce simți tu.

M-am îndrăgostit de profesoara mea de română pe care am avut-o un an din păcate, din cauză că s-a pensionat. Am urât-o îngrozitor la început. A intrat în clasă, avea un metru 40 maxim, niște ochelari cât casa, iar ochii i se vedeau ca două mărgele mici și negre. A îndrăznit să-mi atace palmaresul de 10 la română, dându-mi un 8. Am plâns amarnic. Era foarte strictă privind gramatica; mi-a scăzut nota din cauză că nu puneam două puncte înainte de exemplele din text și că am folosit adverbul unde greșit. De atunci, nu mai uit de nenorocitele alea de puncte, iar adverbul unde se bucură de corectitudine. Ne-a zis în glumă că ne dă tema de a o caracteriza pe dânsa într-o compunere, iar eu, nervoasă fiind, am luat-o ca atare. În timpul tezei i-am oferit rânjind caietul cu compunerea în care scrisesem vrute și nevrute. Am ajuns feblețea ei, sau cel puțin așa a afirmat în fața clasei; am luat 10 curat în teză și mi-a spus că o să ajung o scriitoare mare. Avem totuși profesori care încearcă să ne ajute. Noi între noi, colegii zic, suntem ok. Acum e evident că dragoste cu sila nu se poate. Există răutățile gratuite, pentru că unii închiși la minte iau participările noastre la festivaluri sau evenimente importante ca pe un soi de fiță. Mie îmi place să fiu ok cu toată lumea și nici nu îmi place să mă cert.

În grupul meu de prieteni sunt și extrovertită și introvertită și sufletul petrecerii, dar și cuminte. Depinde de stare. Nu sunt un om convențional, nu pot să ascund niciodată ce simt, ce am în interior, mereu se vede pe fața mea tot. Oamenii mi se deschid foarte ușor; de la bătrânii din autobuz, la persoane care acum 2 zile nu mă înghițeau, până la amici, sau prieteni. Amici am o grămadă, la care țin, dar oamenii pe care îi consider prietenii mei cu adevărat se numără pe degetele de la o mână. Din cauza faptului că sunt foarte îngăduitoare și iertătoare, mi-am luat lovituri ciudate din părți de unde nu mă așteptam. Și uneori mă gândesc, bă, dacă fix oamenii care-mi sunt cei mai apropiați fac asta, atunci ce pretenții să mai am de la ăia din afară. Sunt o fire foarte sociabilă, vorbesc cu oricine, dar nu despre mine; mereu conduc discuția înspre ei. Nu, nu îmi este deloc ușor să am încredere în oameni.

Poezia

Cel mai confortabil mă simt cu poezia. Cu ea îmi măsor și iubirea, una pe care o descopăr ușor-ușor. Mi-am dat seama că totuși nu e prea greu să îmi intri pe sub piele ca om, dar dacă ai reușit să-mi acaparezi universul poeziei și încep să scriu despre tine, atunci e atunci. Așa am realizat că iubesc prima dată, iarna asta; și n-am dat greș, pentru că iubirea asta ține totuși și la distanță.

Am o poezie în care m-am descărcat de o amărăciune destul de mare. De mică m-am obișnuit să pierd oameni, daca nu de tot, cel puțin pentru perioade consistente de timp, așadar asta este una dintre fricile mele negre. Pe 26 august a plecat de lângă mine fizic un om pe care îl iubesc, zic fizic pentru că psihic și sentimental suntem încă legați. Nu am reușit să comunic nimănui frustrarea și supărarea că prima mea relație, după 7 luni de descoperire că pot și că sunt în stare să iubesc, va trebui să fie telefonică pentru mari perioade de timp. Așa că am scris, am scris și iar am scris, ca nebuna. Și detestam tot ce scriam pentru că era totul prea clișeic și prea siropos. Până când am scris-o.

Abbandonosole

Numele de abbandonosole mi l-a creat Alia. Din cauza unei povești legată de tatăl meu biologic, s-a gândit că abandonarea soarelui mi se potrivește. Am râs atunci, acum privesc cu nostalgie amintirea. M-a bătut gândul de multe ori să scriu sub anonimat, din cauza faptului că simțeam că dacă îmi public poeziile, le trădez. Dar am ajuns la concluzia că trebuie să îmi asum ce am simțit, ce simt și ce voi simți de acum încolo și că trebuie să înțeleg că eu așa sunt; până nu așez pe hârtie ce simt nu pot să mănânc, să dorm sau să fac orice altceva, e parcă un soi de reminder-pedepsitor; azi n-ai scris, deci nu mănânci.

Nu cred că am un loc al meu, nu am suportat singurătatea niciodată; dacă mama gătea în bucătărie, eu îmi luam jucăriile și mă jucam lângă picioarele ei, dacă mergea până la baie, aceeași poveste. Totuși, în ultimul timp am simțit nevoia de a avea un loc al meu, unde să petrec timp doar cu mine. Dar mă mulțumesc cu drumul spre casă, cel de 10 ani lumină, în care pot să mă gândesc la ale mele și să fiu singură, paradoxal, într-o mare de oameni transpirați și supărați. Când mă așez în pat să dorm; asta mă face să mă simt liberă, căci știu că pot umbla cu mintea oriunde vreau, pot întâlni pe oricine vreau, pot să fac ce vreau, fără să existe dovezi.

Ultimul lucru pe care l-am învățat de la Luca, fratele meu mai mic, a fost cum să fiu o soră; din păcate mi-a luat cei deocamdată 7 ani ai lui să învăț, dar este o învățătură foarte prețioasă pentru mine, care m-a ajutat să îmi dau seama cum trebuie să comunic cu oamenii. Acum încerc să aplic.

***
Andreea pe Instragram
Poeziile Andreei