Andrei Sabău, Daniil Harms, Ivan Vasilievich

30 Mai 2013

„Actoria e o meserie care se poate face doar întrebându-te în fiecare zi dacă mai merită să o faci.”

19 mai ora 21. În Atelier e plin ca-n totdeauna, iar muzica răsună în concordanţă cu energia emanată de oamenii din local. Deodată se face linişte si din camera alăturată apare un om îmbrăcat într-un pardesiu gros şi cu o căciulă trasă peste cap. Se aşază şi începe iniţial să citească confesiuni din jurnalul său.
 
,,M-am născut de două ori” - aşa începe one-man show-ul numit Mi se spune Capucin interpretat de Andrei Sabău, student în anul trei la Facultatea de Teatru şi Televiziune, Cluj. Monologul său ciudat te face să oscilezi între amuzament şi groază.
 
De ce ai ales să interpretezi Mi se spune Capucin?
 
Daniil Harms, autorul colecţiei de texte Mi se spune Capucin, e un autor care-mi place foarte mult şi l-am ales chiar şi pentru admitere. Iar acum în anul trei, profesorul meu, domnul Filip Odangiu a venit cu sugestia să mă întorc la Daniil Harms. Eu uitasem complet de el. Aşa am reuşit până la urmă să leg 7 din cele aproximativ 500 de texte a câte o pagină într-o anumită structură narativă .
 
Acest one man show va face parte din festivalul Galactoria de anul acesta. Ce presupune acest festival şi ce înseamnă acesta pentru tine?
 
Festivalul Galactoria este un târg de teatru studenţesc, care marchează cumva finalul celor trei ani de studiu. Avem o grămadă de invitaţi, directori de teatru şi regizori din toată ţara. Noi jucăm cam toate spectacolele de la clasă în 10 zile. Anul acesta festivalul va avea loc între 1 şi 10 iunie, având undeva la 45 producţii: două clase de actorie plus cea de la secţia maghiară, cinci absolvenţi de la regie şi one-man show-urile, tratate ca spectacole de clasă.
 
Galactoria e o sărbătoare, cel puţin aşa ar trebui să fie.  Pentru mine ca student e un efort, pentru că joc timp de 10 zile încontinuu în producţii foarte variate, ceea ce nu am mai făcut până acum. Mai înseamnă şi un exerciţiu de dexteritate, de maleabilitate, dar aşa, în mare, e o sărbătoare.
 
Ce înseamnă pentru tine un actor bun? Sau ce presupune arta actorului?
 
Muncă, multă multă muncă. Eu nu prea cred în talent, pentru că talentul nu se poate cuantifica, deci nu pot să zic că am întâlnit un om pur talentat. Un om talentat, în general, e un om imprevizibil... în seara asta ar putea fi talentat, mâine nu. Soluţia cred că e multă muncă, fiindcă odată  efectuată, ea rămâne în tine.  Un actor bun e un om muncitor, modest, care îşi cunoaşte standardele şi nu se lasă mai prejos decat ele.
 
De unde a început dorinţa de a face teatru?
 
Fac de mic teatru. Am intrat în lumea asta din liceu, când am devenit membru al trupei de teatru francofon Amifran. Am fost trei ani acolo şi asta mi-a deschis multe porţi, şi mulţi ochi. M-am prins cu ce se mănâncă, m-am prins că teatrul înseamnă multe sacrificii şi de faptul că sunt dispus să fac aceste sacrificii. Tot acolo am aflat  în primul rând că există facultatea de teatru, pentru că nu ştiam pe atunci ce înseamnă aia să fii actor şi cum se poate deveni unul.
 
Ai fost susţinut în această decizie?
 
Cu părinţii e mai greu, ei nu au treabă cu lumea teatrului şi nu prea o înţeleg ei, dar cât au putut m-au susţinut şi  până şi azi vin aproape la fiecare spectacol, mă susţin şi se bucură pentru mine, lucru care contează foarte mult.  Nu regret decizia luată - actoria e o meserie care se poate face doar întrebându-te în fiecare zi dacă mai merită să o faci. Ăsta e paradoxul meseriei. Dar aşa îţi dai seama că merită, altfel ai face-o în gol.
 
În ce măsură se diferenţiază imaginea despre teatru avută înainte de a intra la facultate faţă de cea de acum?
 
Prima impresie e total greşită, nu prea ai cum să îţi formezi o opinie pertinentă din afara teatrului, trebuie să vii să îl faci. Există ideea asta, că actorii sunt, vai doamne, nişte superboemi, dar de fapt suntem nişte leneşi, nişte ,,lepre”, cum ne zic regizorii, care odată biciuiţi scoatem aur pe gură... şi nu numai.
 
Prin transpunerea în diverse roluri ajungi să te descoperi sau crezi că te înstrăinezi de tine?
 
Transpunându-te în mai multe roluri cred că ajungi să cunoşti oamenii în general, aşadar şi pe tine. Nu cred că un rol te apropie sau îndepărtează de tine. Când faci un rol, ideea e să nu te joci pe tine, dar  în acelaşi timp trebuie să fie o parte din tine, trebuie să te raportezi la o trăsătură de a ta, la o amintire, la ceva ce contează pentru tine, că altfel rolul nu e viu. Daca nu contează pentru actor, nu contează nici pentru public. Tot exerciţiul ăsta de la facultate te face să cunoşti structura umană mai bine şi să înţelegi mecanismele prin care funcţionează orice om, odată cu tine. Devii mai sceptic, mai greu de impresionat,  pentru că începi să înţelegi mai repede ce se întâmplă în jurul tău.
 
Primul rol?
 
Primul rol de la clasă a fost Ivan Vasilievich din Corsete şi bandaje tangou. E şi spectacolul cu care încheiem Galactoria, e spectacolul de suflet al clasei. Ivan Vasilievich e directorul teatrului de artă din timpul lui Stalin, e un fel de despot, un fel de Vrăjitorul din Oz, fiind pomenit jumate de piesă şi apărând  doar la urmă. Deşi considerat a fi un om aflat la putere, marele director se dovedeşte a fi un firfirel bolnăvicios, ascuns după o perdea. Ivan e un megaloman, dar până la urmă e rolul meu preferat.
 
De ce?
 
Cred că e din cauză că într-un fel el există încă de când l-am descoperit, pentru că eu chiar nu l-am creat, ci l-am descoperit în mine. Am de multe ori accese de Ivan Vasilievich, apare  de multe ori şi în alte roluri. Cred că e şi un alter ego al meu, probabil e un personaj dintr-o viaţă anterioară. E foarte mult din mine şi în acelaşi timp foarte puţin din mine, e foarte diferit şi cred că e monstrul care aş putea deveni eu.
 
Ce citeşti acum?
 
Maestrul şi Margareta recitesc acum pentru licenţă, dar pentru sufletul meu citesc Henry Miller.
 
***
Mi se spune Capucin
Concept/Distribuţie one-man show: Andrei Sabău
Profesori îndrumători: Filip Odangiu, Sinkó Ferenc
După texte de Daniil Harms
 
Detalii despre Galactoria.
Pin It email