Ani de liceu: Nora Iuga

Dragostea durează 4 ani, adică de tot atâția de câți doamna Nora Iuga a intrat în viața mea, atunci când ne-am cunoscut întâmplător în metrou. Apoi se transformă în ceva mai mare, de exemplu în romanul pentru care am semnat contractul de ziua Americii. Cu doamna Nora glumind atunci pe lângă mine ca o adolescentă, am revizitat mental toate întâlnirile noastre din 2012 și până acum, trăgând împreună din țigări rulate și fandosindu-ne cu pălăriile noastre asortate la pantofi. Dar nu vă faceți griji, nu suntem complet trăznite împreună, de-a lungul acestor ani am discutat și lucruri mai complexe, cum ar fi politica românească, societatea germană de dinainte de căderea Zidului sau bucuria comună de a întreține conversații cu obiecte neînsuflețite. Lucru care îmi întărește gândul că, în ciuda distanței de 55 de ani dintre noi, doamna Nora este cel mai tânăr om pe care l-am întâlnit.

Care este cea mai puternică amintire pe care o purtați din perioada liceului, mai exact a adolescenței? Vorbiți-mi despre primul lucru care vă vine acum în minte dacă închideți ochii și revizitați acei ani?

Chiar și cu ochii închiși unui octogenar îi va fi imposibil să redea fidel o amintire, oricât de vie i-ar fi rămas ea în minte, nu pentru că ar începe să-l lase memoria, ci pentru că el vorbește acum altă limbă decât cea actuală. El nu spune că romanul Idiotul de Dostoievski e „drăguț”, nici că se duce la „baie”, ca să facă baie, ci ca să facă altceva, pentru care înainte se foloseau expresii ca „toaletă” sau „clo”. Limba e mai mult decât o sumă de cuvinte, schimbate după caz; limba e un fel de a te raporta la realitate, de a schimba radical valorile. Totuși am să-ți spun întâmplarea deși a început, iartă-mă, să nu mă mai intereseze cum priviți voi trecutul meu, pentru că oricum nu-l puteți vedea, fiindcă fiecare martor își ajustează realitatea la dioptriile lui. Pe 7 noiembrie 1949, cu puțin înainte ca Regele Mihai să fie surghiunit din țară, am participat la demonstrația tinerilor care strigau conștienți de momentul dramatic pe care-l trăiau: „Regele și Patria!” Demonstrația s-a încheiat cu elevi și studenți căzuți lângă gardul de fier al Palatului Regal, sub gloanțele mitralierelor amplasate pe acoperișul viitorului Comitet Central. După o săptămână Directoarea liceului Iulia Hașdeu, Olga Rheasilva Popovici, o adevărată doamnă, m-a chemat la cancelarie și mi-a înmânat scrisoarea de mulțumire a Casei Regale pentru felicitarea pe care o trimisesem Majestății Sale: „Sire, tot tineretul e cu Voi!”. Am și azi semnătura cu cerneală albastră din josul scrisorii în minte. Directoarea mi-a spus că într-o lume normală orice tânăr ar trebui să gândească așa, dar cum nu trăim într-o lume normală, s-ar cădea să fiu mai prudentă. Am învățat să fiu mai prudentă, dar „urâtul” și „răul” n-o să le pot iubi niciodată, cum îmi cer unii tineri poeți cu care am crezut cândva că vorbim aceeași limbă.

Cum priviți acum spre tinerețe? Cum ați vorbi despre această tinerețe dacă ar trebui să o personificați, să îi găsiți un chip, un nume, un stil vestimentar, o particularitate temporală, un context sufletesc?

Totdeauna mi-am dat seama că reușesc să contrariez. Nu fac eforturi să fiu un outsider, dar am avut ocazia să-mi petrec o mare parte din viață în alte țări, unde oamenii gândesc altfel decât noi. De aceea aici anumite excentricități ale mele sunt pe loc amendate, naturalețea mea e considerată afectare. Dacă în adolescență îmi plăcea să port flori în păr și să umblu pe stradă în flexibilii de balet ai mamei, strigau după mine: „nebuna” sau „madam Cuțit”. Eram un produs kitsch 100%. Îmi făceam singură cele mai fistichii modele de rochii, ieșeam seara travestită în băiat, lipindu-mi mustăcioară și cu părul ascuns sub șapca tatei, nu pentru că aș fi avut porniri ciudate, fiindcă voiam să nu fiu recunoscută, să-mi simt libertatea totală până la pierderea identității. Dacă aș căuta un personaj în care să mă regăsesc, mi-ar fi destul de greu. Știi, în mine conviețuiesc două femei complet distincte. A fost un film pe vremuri Madona cu două fețe cu Phillis Calvert și James Mason. Pe măsură ce trec anii, una ia locul celeilalte. Când eram tânără, nu numai că nu mă puteam imagina decât întruparea fidelă a lui Carmen ca tip fizionomic, temperamental, înțelegând prin asta comportament și destin, iar după ani mulți pe care i-am petrecut mai degrabă citind decât întâlnindu-mă cu bărbați, am constatat brusc că nu mai sunt Carmen. Mi-am făcut bagajele, nu eu, Carmen, și m-am îndreptat spre nord, unde am devenit când Isolda, când Solveigh, ba uneori chiar Hedda Gabler. Se spune că sunt poeta cea mai iubită de tineri. Vă rog să rețineți, acum mă adresez celor nelipsiți de la lansările și lecturile mele. Nu de tinerii scriitori care se citesc numai pe ei sunt iubită, ci de tinerii care mai citesc și altceva, fără manualul de teorie la purtător. Nu am nevoie de clasificările confraților care au descoperit America. Ce să fac, îmi place Asia cu înalturile și adâncurile ei. Îmi cunosc valoarea. Oricum nu-mi folosește la nimic.

Ce vă lipsește cel mai mult din peisajul tinereții, sau ce ați păstrat cel mai aproape de suflet?

Vrei să-ți spun sincer. Când ai pierdut încrederea că mai poți cuceri un bărbat, nu cu superbele tale picioare, nici măcar cu creierul tău „drăguț”, îți duci singură la ghenă toată garderoba...Nicio lacrimă era un cântec demult. Mi-am găsit un hobby grozav, vorbesc cu unghia mare de la picior și o întreb: „Ce zici, o să mai sune?”

Există o poezie de Mark Strand care spune - I move to keep things whole -. Uneori, când îmi imaginez un scriitor făcându-și bagajele pentru o călătorie, îmi închipui că împachetează în valiză, pe lângă peria de păr, șosete și haine, și cuvintele. Vorbiți des despre mișcarea oamenilor prin lume și despre drum. De ce avem nevoie să ne mișcăm prin lume pentru a ne regăsi?

Ți-ai răspuns singură. Da. Drumul e vital pentru a ne regăsi. Pentru că drumul ne reface mereu traseul parcurs deja. Ca mișcarea de revoluție a planetelor. De asta noi nu ne propunem călătoriile. Drumul are intenția și după aceea. Mai ales după aceea, când memoria terestră se șterge cu buretele, să vezi prin ce iaduri și raiuri vom trece și cele mai fericite sunt efemeridele. Nu-mi cere să-ți vorbesc despre realitate. Realitatea terestră – lumea – nu mă mai vrea, nici eu pe ea! De vreme ce există uitarea, realitatea pare că nu există, e doar reprezentare.

Eu am iubit Berlinul din prima zi. Și dvs. ați petrecut perioade lungi în acest oraș în care tot mai mulți oameni se caută pe ei. Ce înseamnă Berlinul pentru Nora?

E greu să-ți vorbesc despre Berlin. Eu cunosc orașele prin oamenii lor, prin respectarea timpului pe care-l au la dispoziție, prin cât dau și cât pretind, prin numărul de minute consacrate vorbitului și gânditului, prin statornicia sentimentelor, prin idealism, prin acel NU tăios, definitiv. Prin neputința germanului adevărat de a se tocmi. Ăsta e Berlinul pe care îl cunosc eu, deși insistența germanilor de a mă învăța să fiu ca ei e echivalentă cu o școală de reeducere. Nu-mi visez o lume alb-negru. Germanii – români, stabiliți în Germania sunt, regret, cea mai nereușită corcitură întâlnită vreodată în „minunata” noastră Europă. Nimeni nu-și negociază mai bine prețul victimei.

Și scriitorii sunt oameni, mai ales blocați pe o plajă de responsabilități. Cum s-a împăcat artista Nora cu femeia, soția, mama, iubita Nora și ce a descoperit despre sine în toți acești ani?

Artista Nora, vrând, nevrând, a reușit, în cele din urmă, să le facă pe toate cu bucurie ca și când ar fi trăit jucându-se. Nu tot ce realizăm trebuie să fie chiar fără cusur. Totul e să nu amâni nimic! Știi că muncind mult îți fortifici organele, îți creezi antene noi...și arta se diversifică și confrații, iar confrații zic că dacă nu te vaeți și nu iubești, „urâtul” și „răul” ești un amărât de minor care nu e-n stare să spună lucruri importante. Dacă ei habar n-au că oamenii nu vorbesc ca să spună. Oamenii vorbesc din inerție. Și ce-i și mai grav e că de ani buni încoace, se și scrie din inerție. Am toate geamurile deschise și simt o ușoară adiere proaspătă. E semn bun.

Cum arată iubirea la vârsta dvs. actuală? Cum se traduce pasiunea, cum se transcrie erotismul?

Erotismul nu moare niciodată. Ridicoli nu sunt bătrânii octogenari îndrăgostiți. Ridicoli sunt cei care nu înțeleg legile materiei umane. Când organul cedează, dorința persistă, se intensifică în absență și nevoia de a iubi, chiar iubirea în toate manifestările ei senzoriale se mută în reprezentare. Această formă de erotism durează zeci de ani și-ți readuce starea aceea mirifică pe care o trăiseși în adolescență, când sexul încă ezita.

Dacă Nora Iuga ar vorbi azi cu adolescenta Nora, ce i-ar spune?

Că viața e cel mai frumos lucru din lume atunci când te pomenești vorbind cu o frunză.

De ce este importantă poezia?

Mă tem că nu e importantă pentru lumea largă, fiindcă lumea și-a restrâns îngrijorător resursele de sensibilitate. Se pare că suntem mai „săraci” ca oricând. Nu vezi că lumea largă nu mai vrea decât bani? Și poezia nu face casă bună cu banii. Totuși asistăm la un paradox pe care nu mi-l pot explica. Niciodată la noi nu s-a scris mai multă poezie ca acum dar, din păcate, cu mici excepții, și mai proastă. Se pare că teoria cantității devoratoare de calitate se confirm. De când poezia a devenit meserie, de când se învață la cursuri de creative writing, încep să-mi amintesc de acele cărticele pe care scria Manualul sudorului, Manualul lăcătușului, Manualul fierarului betonist și mă gândesc – ce minunat că i se dă fiecăruia o șansă, chiar și „deținuților” care sunt ce mai motivați.

--
Ioana Cristina Casapu este jurnalistă și fotografă. Trăiește în tranzit prin lume, și asta e minunat.

Cel mai recent volum al poetei și prozatoarei Nora Iuga a apărut în 2016 la Casa De Pariuri Literare. Ca motorul unui Ford din 1931 reunește interviuri din 1997 (Pana mea), 2008 (chat cu scriitori români – Observator cultural), 2010 (România literară), un chestionar, un dialog inedit (2016) și extrase din două din documentarele în care autoarea a fost prezentă (Aici Nora Iuga și Nino al meu). 

Ani de liceu e o serie nu tocmai discretă de interviuri despre adolescență.