Baba-oarba cu Tuan Nini

Nini e din Malaysia şi desenează frumos. Când a aterizat, în 2006, în București, s-a minunat un pic şi a întrebat unde e Starbucks-ul. Era confuză şi îşi căuta un reper, un „ceva” care să-i spună că nu a aterizat chiar pe altă planetă.

Are, de altfel, o serie de lucrări cu fete legate la ochi. Ce-i drept, aşa-i descoperi cel mai bine universul, căutând esenţe de-a baba oarba: un pic de întâmplare, voluptate întrezărită şi chestii drăguţe, ca-ntro joacă de fete.

La un moment dat, a pus muzică în Panic, apoi şi în Ota: „A fost simpatic, măcar băutura a fost din partea casei”. Acum nu are un loc preferat în care să meargă şi dacă ar putea să fie orice altceva, i-ar plăcea să fie muzician. Ȋi cam invidiază pentru că „dispun de un mediu prin care ajung direct în sufletul oricui din lumea asta”. Ȋn sufletul ei cântă în mod special Dirty Art Club, Ryuichi Sakamoto, Glen Porter, Yppah, Maserati sau Robin and the Backstabbers.

Ar fi fost interesant să fie şi proprietara unei cafenele, sau în orice caz, „o chestie drăguţă de genul ăsta”. Și dacă ar fi să iasă la o cafea cu cineva, oricine, l-ar alege pe Craig Thompson, autorul nuvelei grafice Blankets, pentru că e un om care, practic „şi-a luat inima, a tăiat-o în patru şi apoi a aranjat-o în forma unei nuvele grafice (…) marşând înainte fără să ştie exact ce va ieşi”. Dar recunoaşte că cel mai probabil s-ar panica în ultimul moment şi ar mima o comă, ca să scape de întâlnire.

N-a fost să fie muzician şi, momentan nici cafenea nu are. Asta și pentru că povestea cu artele a început înainte să îşi ia lumea în cap. Ai ei o vedeau făcând ceva „serios”: doctor, arhitect, orice numai nu artist, aşa că recunoaşte că a fost şi o doză de teribilism, cel puţin la început. Până la urmă, s-a trezit la o secţie de animaţie, în Malaysia, unde, în afara faptului că s-a împrietenit cu Ismail (Ish) Jamaludin, nu s-a întâmplat mai nimic. Familia lui Ismail s-a mutat cu munca în Bucureşti, el s-a înscris la regie, la UNATC şi i-a sugerat UNArte lui Nini. Ea s-a uitat pe Wikipedia şi a zis „de ce nu?”. Ȋn 2011 absolvea secţia de pictură la București şi făcea desenele pentru Donna Must Die, scurtmetrajul lui Ismail.

Acum e freelancer şi printre murale în stilul anilor ’20 pentru cafenele jazz şi lucrări pentru agenţii de publicitate, încearcă să găsească acel echilibru alunecos, între tendinţa de a le face pe plac oamenilor şi instinctul de a picta cum îi vine. Pe lângă Cyril Pedrosa, Egon Schiele sau Aya Takano, „sunt mulți artiști vizuali care mă lasă așa, gură-cască, mă fac să mă smiorcăi și să simt ceva călduț și bun înăuntru, dar în principiu, mereu am pus botul la arta fluidă, lipsită parcă de efort, la linii care sunt vii și dansează.” Asta, şi „gagicile mişto, multe în Bucureşti”. Nu are o „metodă” anume, experimentează mult şi porneşte de la cele mai mici lucruri, aşa a ajuns să se nască Venus dintr-o durere de burtă, în lucrarea Tummy ache lass- „nu e o bătaie de joc sau ceva, e doar un pic amuzant”.

După aproape 7 ani aici, crede că „românii pot fi cea mai sinceră, caldă și adevărată gașcă de oameni pe care o poți întâlni pe planeta asta – din păcate viața poate să schimbe asta când intră în joc amărăciunea, și aproape că poți vedea cum oamenii se dezvață de calitățile astea pentru cele opuse, ca și cum ar fi singura cale să reușești în marele oraș”. Cel mai mult îi plac „supravieţuitorii acestei «maşinării de mâncat sufletele» care este Bucureştiul. Sunt ca nişte pietre preţioase secrete, împrăştiate peste tot pe cimentul prăfuit şi zgomotos al oraşului”.

Acum e ca-n poveste, şi călare şi pe jos, nici străină, dar nici de-a locului. Deşi nu suportă frigul, parcă o tentează să plece într-o ţară nordică şi are cele mai frumoase poveşti despre Islanda. A impresionat-o mult un documentar văzut acolo, despre o erupţie vulcanică dintr-un sat pescăresc, de prin anii ’70. Nu peisajul apocaliptic cu lavă şi bulbuci a marcat-o, ci oamenii locului, care în loc să se dea de ceasul morţii, şi-au suflecat mânecile şi s-au pus pe treabă, ca şi când ar fi fost cel mai firesc lucru de pe lume: „E o scenă memorabilă în care un bărbat cam de 30 de ani stă de pază la poalele vulcanului, monitorizându-i activitatea, în caz că se întâmplă ceva neobişnuit. Poartă nişte haine simple şi stă pe un scaun pliant, citind o carte. Citind o carte! E incredibil cum se descurcă oamenii ăştia în faţa unor astfel de catastrofe!”. Tot în călătoria ei în Islanda a descoperit în cadrul unui muzeu de artă o întreagă expoziţie semnată Dan Perjovschi şi s-a surprins simţindu-se un pic mândră: „Poate că România a devenit o a doua casă.”

Oricum ar fi, Nini e pregătită cu propria ei variantă de scaun pliant: o să se lege la ochi şi o să alunece numai pe linii voluptoase, vii şi dansante, printre acuarele, chestii amuzante, Starbucks şi fete frumoase.

Nini pe Facebook.