Bucureşti, să nu te fereşti

Înainte să intri în sală, ești întâmpinat de actorii la bustul gol care se plimbă cu niște plăci transparente și deformatoare în loc de față, prin care poți să le privești trăsăturile dilatate, prin care te pot privi de parcă ar fi în drum spre casă, noaptea, când totul pare un pic ciudat și străin, ori de la băut, ori de la starea de ruptură pe care o simți când treci de la gălăgia locului în care ai fost la liniștea de pe străzile aproape goale. Spectacolul e construit din bucăți de frici, dorințe, frustrări și caterinci ale protagoniștilor care își schimbă pieile de la maneliști la corporatiști, de la copii care vor mai multă atenție de la ai lor la adulți care vor mai puțină de la șefi, de la tineri care se rup pe păcănele la actori care intră în contact cu publicul ciupindu-l cu întrebări și priviri țintite în pupilă.

În ora în care i-am urmărit pe cei 9 actori cum se izbesc de pereți și se târăsc pe jos, cum se fugăresc și cum se ascultă, în momentele de respiro, m-am simțit de parcă aș da o raită pe repede înainte prin oraș, fără să rămân atentă prea mult pe vreo poveste, dar la sfârșit rămânându-mi pe limbă o înțepătură comună tuturor crizelor alternate cu momente de inerție, care să mă facă să vreau să o iau acasă și să-mi dau seama de unde vine. Instrumentul de bază al Instalației e empatia - spectatorii se recunosc în colajul de fraze și stări care fac parte din viețile lor de zi cu zi și devin receptivi la ascensiunea mașinăriei urbane alimentate de actori, care cu cât avansează cu atât cere mai multă luciditate și mai multe răspunsuri. Fiind atât de receptiv pentru că e inevitabil empatic, publicul experimentează un schimb destul de intim și de onest, ca într-o înțelegere tacită făcută printr-un clipit.

Prin forța și pofta cu care joacă, pare că pentru actori Instalația e mai mult decât un spectacol; e un statement. În loc de procesul obișnuit al actorului de a intra în pielea unui personaj, personajele sunt strecurate în pielea lor, ca niște membre fantomă care prin spectacol sunt aduse la viață. Toți arată ca scoși din cutie, dar mai important de atât (e mai important, da?) e că sunt atât de talentați și lucrează atât de bine împreună încât îi desființează pe toți care se plâng de noile generații de actori, care nu sunt la fel de x și de y ca pe vremuri. Și ce îi face pe actorii Instalației diferiți de alți actori tineri și frumoși pe care i-am mai văzut, e că ei sunt conștienți de talentul și frumusețea lor fără să joace cu aroganță și că lasă loc să se vadă miile de locuri în care s-ar putea întinde pe viitor, nelimitându-se și părând la fel de curioși ca și publicul în ce proiecte o să se implice mai departe.

Dacă te aștepți să descoperi laturi noi ale Bucureștiului, să fii pus față în față cu probleme de care n-ai mai dat până acum, o să fii dezamăgit, pentru că nu e vorba despre asta. Monoloagele și icnetele care-ți bâzâie în urechi în fiecare zi sunt puse la un loc, despicate, reasamblate, până când se formează o pastilă pe care dacă ai înghiți-o te-ai transforma într-un animal peticit din mega image-uri, merdenele, case dărâmate și clădiri-oglinzi, oameni la costum și boschetari, miros de canal și miros de parfum.

Sper ca spectacolul ăsta să fie unul introductor, pentru că trece, grăbit, prin majoritatea punctelor de care te împiedici dacă trăiești în capitală, neavând timp să poposească în zonele mai umbrite sau să-și întindă urechea mai departe de zgomot, și mai aproape de tăcerea orașului, care pare aproape inexistentă, și tocmai de-aia cere răbdare. 

***