Caged Birds: o singură dată

Cam cum poate funcționa pariul ăsta în contratimp cu societatea de consum? Dacă nu există anterior, dacă nu e cu acumulare?

I Know Why the Caged Bird Sings (1969) este prima din cele șapte autobiografii scrise de Maya Angelou, în care folosește tehnici de dezvoltare tematică din direcția ficțiunii pentru a critica, extinde și modifica limitele autobiografiei.

Lucrarea începe cu momentul mutării la bunică, la vârsta de trei ani, și se încheie la 16, când Angelou devine mamă. Subiectele care se decupează din scriitura ei se concentrează asupra trecerii de la statutul de victimă a rasismului, la pachet c-un complex de inferioritate, către cel de tânără femeie conținută și demnă, care are capacitatea de a produce o replică în fața prejudecății. Criticarea rasismului, căutarea independenței, a demnității personale și a definirii sinelui sunt alte câteva repere tematice atinse de Angelou, care își tratează trauma violului pe care l-a suferit la vârsta de opt ani prin narațiune și devine la vremea respectivă o voce a generației tinerelor femei de culoare din America.

But a caged bird stands on the grave of dreams
his shadow shouts on a nightmare scream
his wings are clipped and his feet are tied
so he opens his throat to sing.

Una dintre metaforele principale din poemul Caged Bird (1983) este a păsării care se chinuie să evadeze din cușcă, o imagine centrală care devine recurentă pe parcursul lucrării din 1969 și este, iată, reluată câțiva ani mai târziu, când devine un autentic instrument pentru Angelou în încercarea de a descrie o secvență de lecții despre rezistența în fața opresiunii rasiste.

Caged Birds. Freedom in Progress este un performance care a avut premiera duminică, pe 11 octombrie, la unteatru. Piesa a fost un one time only, așa cum scrie Irinel Anghel: „A once-in-a-lifetime experience. Sună pretențios, dar e adevărat. Am învățat că trebuie să precizez asta: acest performance va fi prezentat o singură dată. Premiera e și finalul. Nașterea e și moartea. Cum să o mai zic? Vine și pleacă. De tot. Pentru totdeauna.”

Irinel Anghel, Smaranda Găbudeanu, Cristina Lilienfeld și Marian Cîtu au propus, la intersecția vădit naturală dintre teatru, coregrafie, muzică, arte vizuale și artă vie, o negociere a mai multor definiții legate de libertate, începând cu limite și constrângeri și terminând cu interșanjabilitatea convențiilor. Colaborarea și coroborarea acestor elemente atinge climaxul în ceea ce autorii au numit „libertate în construcție”, o expresie sinonimă cu spectacolul în sine. Piesa, să îi zicem, deschide un dialog ferm pe tema libertății și a codependenței dintre escapism și constrângere.

Dacă ai fi ales să fi fost una din cele câteva persoane care să fi participat la spectacolul de aseară, atunci ai fi început cu primul pas, pe care îl făcea spectacolul către tine. Primeai arpacaș, ca să feed the birds. După aceea, pionul era la tine. Iar pentru că sala micuță de la unteatru îți oferă toate prilejurile din lume pentru a avea un ochi-în-ochi minunat cu performance-ul: se legau atâtea corzi între scenă și frunte, câți oameni priveau.

Între sinestezie și metaforă a fost un ping pong simpatic, până în punctul în care stânjeneala personajelor încuiate în cușcă începea să te copleșească. Și poate lăcrimai un pic. Și poate zbura niște scârțâietoare pe tine. Și poate că ai fi vrut chiar și tu să te duci să izbești cu linguri de lemn în pereți și să îți urli nițel încorsetarea. Și dacă nu te-a lovit până atunci, cu siguranță o pățești grav la sfârșit, pentru că o să vină o păsărică să te ceară în cuib. Devii tu personajul încuiat, copleșit până și de lumină și apoi îți dai seama că - fraiere! - libertatea ta e o întâmplare privilegiată cu care ești obișnuit și nu ai nici cea mai vagă idee că e a) doar în mintea ta, b) un acord tacit cu contextul tău de trai, c) doar o imagine sau, mai rău, o autoimagine.

Prin faptul că ai votat prezent ieri, confirmi că precendentul contează prin simpla existență, chiar dacă pentru orice clipă post-încheiere este, cumva, inutil din punct de vedere funcțional și valabil poate numai istoric și semiotic. După ce am stat cu toții în locul păsărilor, în cușcă, iar ele s-au dus la punctul de sus al autorității, în afara coliviei, în „sală”, în „public”, circuitul se încheie, intens punctat muzical, în râsetele unora, în glumele altora, în lacrimile altora. „Uite, ai dat și bani ca să te încuie în colivie”, zice o fată aflată în căutarea ieșirii, care era, la rându-i, blocată.

Era să scriu mai devreme că dau spoilere. Apoi am șters și am râs, pentru că „spoiler” înseamnă că mai există o „a doua oară”.

Irinel Anghel (artist interdisciplinar - performer vocal, performance artist, compozitor, designer), Smaranda Găbudeanu (actor, performance artist), Cristina Lilienfeld (coregraf, dansator, performance artist) și Marian Cîtu (sound designer) formează o echipă ce se regăseşte în multe proiecte din ultimii doi ani: Muzele de la Muzeu, Aeroportul Oniria, Backtothefuture, All Inclusive, Luna, Salată cu Kosmos, What about your freedom?, spectacole crossover, în care fuzionează teatrul cu muzica, cu dansul, cu arta vizuală, vie, până la naşterea unui gen hibrid fără nume.

Mai multe despre spectacol & despre BFringe.