Când vorbeşti despre stările tale interioare nu există cuvântul random.

Cam așa arată procesul prin care adolescenții din trupele de teatru participante la Ideo Ideis vânează locurile la atelierul de dans coordonat de István Téglás pe parcursul primelor trei zile de festival. Sunt 25 de locuri disponibile, care se dau înainte ca pâinea caldă să aibă timp măcar să ajungă pe raft. Am avut șansa să trag cu ochiul la unul dintre atelierele sale acum doi ani. Terminasem primul an de facultate și eram pentru prima oară la Ideo fără Atelierul de Teatru, dar curiozitatea și dorul nu m-au lăsat să stau departe de Alexandria în august.

Era prima zi de atelier, participanții abia erau la momentul în care, stând într-un cerc, își spuneau numele și răspundeau la întrebarea „Ce anume te-a motivat să te înscrii la atelier?”. Povești de familie, despre frici, despre eșec sau despre nepotriviri însoțeau numele participanților și după câteva minute m-am văzut nevoită să ies din sală. M-am simțit ca o intrusă în spațiul personal și colectiv, intim și deschis totodată, care se crease în jurul acelui cerc, pe care îmi era frică să nu-l ating cu vreun oftat scăpat printre buze. Ceva din tremuratul vocii, din gesturile fine ale mâinilor îmi spunea că unele dintre acele povești ies la aer pentru prima oară, până atunci ascunse undeva într-un cotlon, sub mormane de nu acum, nu contează, sunt bine, e ok.

Anul ăsta, în pregătirile pentru festival, n-am îndrăznit să-mi recunosc nici măcar mie că aș vrea să mă întorc la atelierul de dans, aproape că uitasem de existența lui, până a zis cineva că merge să facă fotografii la atelier și că mai are locuri în mașină. Am ajuns chiar la momentul în care se forma cercul care m-a intrigat cu doi ani în urmă și, de data asta, n-am mai fugit de el, ci am întrebat dacă pot să mă alătur. Iar cu întrebarea „Ce anume te-a motivat să te înscrii la atelier?” au început trei zile de căutări și întâlniri, de frustrări și depășirea lor, de interiorizări și deschideri neașteptate.

Fără să-mi dau seama, stând în cerc, m-a învăluit aceeași atmosferă de siguranță si de confort care scotea la iveală povești personale și cu doi ani în urmă. Iar pentru asta, István nu folosea niciun fel de tactică complicată sau exerciții elaborate, ci urmărea ca totul să rămână sincer, atât cuvintele celui care vorbea cât și ascultarea din partea grupului. Un fel de arbitru al cărui fluier răsună în momentul în care cineva își blochează căutările interioare și alege varianta mai ușoară a lui „nu știu”.

Nevoia unui astfel de atelier, pe care însăși descrierea îl anunță atipic – „Se bazează pe ideea de a împărtăși și mai puțin pe talentul participanților. Să ne pregătim să ne mișcăm și mai ales să vorbim, de data aceasta despre responsabilitate.”, a apărut ca o simbioză dintre o nevoie personală neîmplinită în perioada adolescenței și aceeași nevoie resimțită de adolescenții de astăzi, de un spațiu în care să poți scoate la iveală față de sine și față de ceilalți lucrurile care te macină. „Nevoia de a vorbi, de a te auzi vorbind. În familie sau la școală știi că lumea nu te ascultă foarte atent. Familia e obișnuită, prietenii tăi te știu și nu există un context în care să fii pus în postura de a vorbi sincer și onest. Tonul de la atelier, fiind ceva mai oficial te face să îți alegi cuvintele, să cobori în tine și să scoți afară fix ceea ce simți și să fie ceva autentic. Un fel de comunicare pe bune”, ar numi István ceea ce se întâmplă la atelier.

Sună cumva paradoxal – să te deschizi mai curând în fața unor străini, decât o faci cu familia și prietenii. Să-ți fie mai ușor să te golești de toate frustrările de față cu un grup de oameni ale căror nume nu le vei reține nici măcar după trei zile, decât îți este să o faci cu aceia care te cunosc de ani de zile și îți știu istoria personală. Dar e ceva fix în acești „ani de zile” care ne face să presupunem că știm prin ce trece celălalt în fiecare moment, așa că nu ne mai luăm timp să căutăm mai departe de „sunt bine, totul e ok.”. Așa că ani de zile îi credem pe cuvânt când ne spun că „nici eu nu știu de ce am o stare proastă, e ceva random”, până când stăm într-o sală de sport din Alexandria în august, unde fluierul arbitrului răsună la cuvântul random - „Când vorbești despre stările tale interioare nu există cuvântul random. Când apare, înseamnă tot timpul mult mai mult de atât.”

Ca tactică de descusut, István se folosește des de expresia „nu înțeleg”. Îi pune pe participanți să repete bucăți din discursul lor și să le caute un sens asumat, să le spună cu alte cuvinte, să se explice. Acest „nu înțeleg” devine, de fapt, un mod de a spune că e ceva mai mult în tine, dă-ți voie să îl cauți, să îl scoți la suprafață și să te eliberezi de el prin asta. Iar căutarea nu e mereu ușoară. Cineva, ca răspuns la întrebările sale a spus, descurajat, „E foarte greu, pentru că eu chiar nu am mai făcut înainte lucrul ăsta”. Iar adevărul e că suntem foarte mulți dintre noi, dintre părinții noștri, dintre prietenii noștri și dintre profesorii noștri, cărora nu ni s-a dat niciodată ocazia să vorbim despre noi în felul ăsta. Care nu avem exercițiul sincerității totale. „Nu cred că minte cineva, iar dacă e cineva care are în general tendința de a împacheta ceea ce simte în ceva mai frumos, în momentele astea în care te doboară emoția nu mai ești foarte atent și cade această împachetere. Și oricum, la mine lucrurile astea nu funcționează. Nu las niciodată lucrurile să fie frumoase și atât.”

Să creeze un astfel de spațiu nu a fost planul său de la început, când a fost invitat acum câțiva ani să fie trainer pentru unul dintre atelierele de dans de la Ideo. „La primul atelier aveam o agendă mică pe care îmi făcusem programul pentru fiecare zi, timp de trei zile. Când am intrat acolo prima oară am aruncat agenda după primele trei minute pentru că mi-am dat seama că nu funcționează. Ar fi funcționat poate, dar nu mă interesează decât ceva ce se naște pe loc, din nevoia grupului și din nevoile individuale ale fiecăruia din grup.” Și, după cum și-a dat seama în primele trei minute, nevoia adolescenților pentru o astfel de comunicare pe bune, depășea nevoia de exerciții fizice pe care le poate impune un atelier de dans. „În anii următori nu m-am mai pregătit în sensul ăsta. Știu unde vreau să ajung, iar pentru asta o să încerc aproape orice modalitate. În primii doi ani mai făceam și altfel de exerciții, dar, acum, această nevoie de comunicare mi se pare cea mai importantă chestie la atelierul meu, așa că am renunțat la exercițiile fizice care erau mai mult pentru corp. Să încerc să le deschid o cale către ei a devenit singurul scop al atelierului.”

Chiar dacă nu are o structură prestabilită, atelierul începe și se încheie cu o discuție, în care fiecare vorbește exhaustiv despre gândurile cu care vine la atelier și despre felul în care s-a simțit în timpul exercițiilor de mișcare. Pentru István, aceste momente așezate, de mărturii și ascultare activă sunt, de fapt, cele mai importante. „Abia când trebuie să pui în cuvinte felul în care te-ai simțit în ultimele trei ore conștientizezi și reflectezi la ce s-a întâmplat, de unde ai plecat și unde ai ajuns.”. Îi ascultam pe adolescenții din jurul meu vorbind despre stările lor, uneori contradictorii, și m-am întrebat dacă are sens în mod real această practică a deschiderii de sine, dacă ea poate să dureze și înafara celor trei zile de atelier. Aceeași întrebare și-o punea și István în primii ani de atelier.

„În toată chestia asta există și ceva iluzoriu. În primii ani m-am tot întebat – trebuie să mă mai duc? Felul ăsta de a vorbi despre tine, de a da drumul la un robinet interior către ceilalți, în viața de zi cu zi nu prea e încurajat. Am senzația uneori că pot să fac greșeala de a le da niște speranțe că viața de fapt nu e așa. Dar viața e așa, grea cum e.” Totuși, a descoperit în fiecare an oameni care, în ciuda vârstei lor, dădeau dovadă de o formă de maturitate, nelăsându-se complet duși de val, ci rămânând ancorați cu picioarele în pământ. Oameni care înțelegeau atelierul fix după scopul său principal – ca pe o cale de a intra în legătură cu propria sensibilitate. „Sunt fragili și pare că ăsta e un lucru din ce în ce mai conștient și cred ca asta e și diferența principală între generațiile de azi și cele din trecut. Știu că e ceva în interiorul lui și vor să fie și ei acolo prezenți. Nu se opun – în niciun an nu mi s-a întâmplat ca cineva să spună «Eu nu vreau să fac asta. Nu pot să răspund la asta.». Chiar dacă nu e ușoară deschiderea asta, primul pas vine tot timpul de la ei.”

Atelierul s-a încheiat pentru cei mai mulți dintre noi prea repede, cu o discuție despre ultimele zile. S-a vorbit despre baterii reîncărcate, despre începutul unei călătorii spre sine, despre o nouă descoperire a prezenței în propriul corp, despre grijă, răbdare și asumare. Eu am plecat încărcată cu o încredere nouă în cei care mi-au luat locul de adolescent și în puterea expresiei „nu înțeleg” și cu promisiune nouă făcută față de mine – de a încerca să devin pentru cei din jurul meu ce a fost pentru mine cercul de 25 de străini timp de trei zile în vara asta.

***
Mai multe despre IDEO IDEIS.