Carmen y el teatro

De ce Barcelona?

Carmen: „Habar n-am de ce. Nici nu mai îmi amintesc! Probabil fiindcă e un oraş cu plajă.”

***

Pe Carmen am cunoscut-o în liceu, la Sf. Sava, la un prim chiul involuntar de la ora de engleză. Am devenit bune prietene şi am restructurat programa şcolară cu multe ore visate prin Green Hours. Am reuşit să luăm bacul şi am aterizat mai mult sau mai puţin întâmplător la nişte facultăţi, pe care le-am părăsit pentru altele, chinuite fiind de diverse talente. Sfârşitul unui prim an la actorie (ea) respectiv grafică (eu) ne găsea mai mult sau mai puţin întâmplător în Barcelona, oraş cu plajă în care am decis să ne mutăm şi să ne continuăm studiile. Aveam 21 de ani şi chef să plecăm, cu „june suntem şi de nimeni nu depindem” scris în frunte.

Ȋn 2009, luna lui Gustar, ne-am proptit bagajele cu pretenţii definitive într-un studio cu o reproducere după Monet, undeva lângă Parc Güell. Am adormit pe Melody Gardot şi Sunday People, ne-am bronzat, ne-am îndrăgostit, ne-am angajat, ne-am luat ţepe, am văzut oameni mişto venind şi plecând, şi am trimis scrisori la celălalt acasă.

După aproape o jumătate de an, eu m-am întors în ţară la fel de impulsiv precum am plecat, iar ea a rămas.
Primul an al lui Carmen în Barcelona nu a decurs, culmea, ca în filmul lui Woody. Bardem s-a încăpăţânat să nu apară şi după patru slujbe - toate în baruri - şi tot atâtea case schimbate, planurile de urmat facultatea de actorie păreau să fi rămas undeva departe. „Ȋn acel moment,” spune ea „nu numai că nu obţinusem atestatul de limbă pentru a da la facultate dar parcă şi uitasem de facultate. Mă simţeam ca într-un balon detaşat într-un mod absolut de tot ceea ce înseamnă timp, spaţiu şi personaliate. Mă simţeam bine în balonul ăsta fiindcă mă pierdeam în grupul de oameni cu care îl împărţeam, uitam toate visele încă neîmplinite şi frustrările care veneau ca urmare.”

Când un prieten care lucra cu Institutul de teatru din Barcelona i-a propus să o ajute să intre într-un proiect de schimb cultural pe care îl conducea, „un fel de Erasmus, dar la un nivel mai personalizat şi individual”, Carmen a refuzat politicos: „Era de fapt o scurtătură, nu o şansă, aş fi simţit că nu merit să fiu acolo.”

Se simţea din nou blocată, aşa că s-a dat de trei ori peste cap şi a plecat în Asia, de data asta fără niciun plan măreţ: cu banii strânşi lucrând ca barman, un bilet de avion (dus, spre Kuala Lumpur), o rezervare pentru 3 nopţi la un hostel şi Sam, iubitul ei britanic.

Ca orice călătorie iniţiatică ce se respectă, a început cât se poate de prost, cu un avion pierdut, un hostel închis din cauza furtunii, mulţi ţânţari, mulţi şobolani şi nicio urmă de zen. Coafura a rezistat însă: din Kuala Lumpur a călătorit prin Malaezia timp de o lună (s-a lăsat de fumat), a ajuns şi în Thailanda (s-a apucat de rock climbing), au urmat Crăciunul şi Anul Nou în Australia, apoi Java, Bali şi Vietnam. Ȋn total 5 luni şi jumătate în Asia şi 2 săptămâni în Anglia, suficient cât să moară tot Facebookul de ciudă.

Carmen s-a întors în Barcelona în primăvara lui 2011, hotărâtă să nu mai rătăcească. A început să ia lecţii de catalană, însă a renunţat după o lună, acuzând o plictiseală teribilă de care a încercat să scape mergând la castinguri. Primul rol a fost unul de figurantă într-un scurtmetraj. Aşa a cunoscut-o pe Melina Pereyra, regizor şi co-fondator al unei companii de teatru, care a invitat-o la studioul ei, unde ca actor „te poţi antrena şi experimenta cât vrei tu pentru a te cunoaşte”. Tot de la ea a aflat de un alt casting, de data asta pentru protagonista dintr-un scurtmetraj, Gorila baila. L-a luat şi aşa a ajuns să joace o „tânără militantă de stânga în timpul dictaturii militare în Argentina, răpită, torturată şi violată de cel mai bun prieten. Un caz care s-a întâmplat de prea multe ori în Argentina în anii '70, o poveste absolut superbă.” A urmat un nou rol principal într-un scurtmetraj (Un lugar comun, regie Gorka Reverte), noi oameni şi noi proiecte de film.

Ȋntre timp a început să joace şi teatru, în cadrul proiectului Tacon, birra y teatro (Tocuri, bere și teatru), „un fel de teatru sport dar nu chiar, un spectacol care prinde viaţă şi formă acolo, pe loc, în care regizorul este şi actor şi actorul este regizor în unele momente.”

Ȋn prezent Carmen se joacă de-a Lolita de Est în scurtmetrajul Sofia de Bucureşti (regie Santiago Mohar Volcow, Mexic), spunând povestea unei fete din România care decide să vină în Barcelona după iubitul ei. Are în desfăşurare un proiect de companie de teatru împreună cu Melina, precum şi noi propuneri de scurtmetraje. Poate că şi-ar dori în continuare să urmeze cursurile Institutului de teatru, însă nu îşi mai face planuri de viitor: „Eu vreau să fac multe chestii”, spune ea, „dar întotdeauna ajung să fac altceva. Am învăţat că lăsându-mă purtată de vânt ajung mai departe decât dacă aş merge împotriva vântului. Știu, filosofie de doi bani de bere, dar mi-a luat doi ani să învăţ asta.” Până una alta, abia aşteaptă să vină în vacanţă în Bucureşti şi se gândeşte să se apuce de lecţii de tango.

Și deşi biblia după Breakfast at Tiffany’s spune „No matter where you run, you just end up running into yourself”, nu e de plâns. E doar de jucat, indiferent unde*.

*deşi da, oraşele cu plajă ajută.