Ce am învăţat despre mine la un atelier de fotografie analog şi dans

M-am înscris fără mari speranțe la un atelier de fotografie analog condus de trei fotografe pe care le respect din aria Bucureștiului - Alina Ușurelu, Sabina Suru, Pollak. N-am mai pus mâna să fac o fotografie de ani buni, de când mi-am vândut aparatul, gest care a adus cu sine un fel de conotație că nu o să mai revin pe subiectul ăsta niciodată. Acum însă a fost o ocazie specială, atelierul era dedicat unor tehnici care explorează fotografia pe marginea dansului, iar eu aveam să fiu fotograf pentru un dansator care venea la fel de curios și nedumerit la atelier. Câteva zile mai târziu mă trezesc acceptată, deci urma să mă confrunt, pe lângă micuțe anxietăți cotidiene legate de lucrul în echipă sau performanțele proprii, cu noutatea absolută de a utiliza un aparat foto pe film și cu presiunea de a-mi surprinde coechipierul în cadre dezirabile vizual și corecte din punct de vedere tehnic. Ca mulți alți copii, am avut fantezia de a lucra într-o bună zi într-un darkroom și de a prelucra toate mecanismele care conduc la agățarea unei fotografii la uscat. Însă acum senzația era de 10 ori mai puternică: angoasa, entuziasmul, curiozitatea, intimidarea, teama de rateu, nerăbdarea. Era real. Venisem să îmi împlinesc o mare fantezie.

În prima zi, am mers la introducere și am avut timp să ne formăm echipele. Coregraful Andreea Novac ne-a dirijat cu delicatețe prin diverse exerciții care ne-au ajutat să reducem distanța fizică și emoțională dintre noi. Am resimțit emoția aia specifică oricărui început, deși cunoșteam cam jumătate din persoanele din jur și inclusiv spațiul, pe care l-am frecventat nu de puține ori în ultimii doi ani. Senzația că nu știu exact ce fac versus nu știu exact cu cine a fost îmblânzită prin jocuri care au adus căldură și familiaritate între noi. Odată alese echipele, îngrijorările puteau fi împărțite și gestionate în intimitate, cu siguranța că ai mentorii în jur, dar nu mai ești singur, ai un coechipier. Doi câte doi ne-am vorbit despre cum urmează să ne jucăm cu aparatul, după ce fotografii ne-au explicat cum să surprindem expuneri multiple sau lungi. Chiar dacă nivelul de experiență între noi era de la începător la avansat, nu am avut nicio clipă senzația de concurență.

A doua zi am făcut fotografiile. A avut fiecare câte două filme alb-negru la dispoziție. Am împrumutat un aparat foarte șmecher și am lucrat în paralel și cu un digital mai puțin iscusit. Pe parcursul celor două ore am avut senzația că nu știu ce fac și risc să developez un film cu nicio imagine pe el. Nu m-am oprit însă, pentru că o urmăream pe Iris (n.r. Opriș) cu aviditate și pentru că aveam în cap vorbele pe care mi le-a zis Pollak: e important să vezi, obișnuiește-te să te uiți, privește. Chestiile tehnice oricum nu puteau fi stăpânite într-un timp atât de scurt, așa că am privit exercițiile performative strict prin aparat până m-a luat amețeala. Apoi am developat filmele. Până nu pui mâna să faci asta ca să vezi câte ocazii ai să distrugi ceea ce cu mult efort te-ai chinuit să faci. Hiatusul până a doua zi la măriri a fost plin de suspans. Încercam să îmi imaginez cum vor arăta fotografiile, pe care le vom alege la măriri, cât de bine mă voi pricepe să le prelucrez în substanțele specifice așa cum îmi explicau Alina și Sabina. Așa am aflat că mă controlez destul de greu în fața unei responsabilități practice; am un mic atac de panică de fiecare dată când trebuie să îmi asum chiar și cele mai mici decizii, obișnuită fiind cu digitalul unde ai voie să nu îți pese, pentru că nu distrugi nimic și pentru că nu te confrunți cu ireversibilul. „Oricum e greu să fotografiezi dans, whatever, ce o ieși o ieși”. Mă sperie tocmai necunoscutul care îmi și place atât de mult. Practic, am lucrat cu toate temerile care puteau fi prezente: disfuncții tehnice cauzate de nepricepere, erori de prelucrare, greșeli estetice, rateuri procedurale. Până la urmă, a fost mai mult vorba despre concentrare, despre procesul interior al ascuțirii simțurilor și despre a fi prezent. Nu am avut fizic timp să mă gândesc la altceva sau să scrollez pe Instagram în timp ce mi se dădeau indicații.

Ultima parte, mărirea și tratarea hârtiei foto, mi-a plăcut cel mai mult. Am simțit că am făcut tot ce am putut mai bine, că mai e un mic hop și am sărit pârleazul. Că parametrii sunt statici și mai ușor de controlat. Că se disipează panica. Că îmi văd fotografiile cum își fac apariția în revelator pe o bucățică de hârtie. Că vreau să o strig pe Iris să îi arăt ce unghi frumos a făcut într-o poză sau ce contrast mișto a ieșit în alta. Că vreau să le îmbrățișez pe fete că m-au învățat să am răbdare trei zile ca să plec acasă strângând la piept trei fotografii care au ieșit realmente din mâna mea. Că am petrecut patru zile învățând lucruri noi, dar mai ales despre mine.

Exposing Movement a fost una din cele mai tari chestii pe care le-am făcut vreodată și unul din puținele ateliere care m-a făcut să mă simt conținută într-un mediu nou. Colegii mei au fost minunați și ei și țin să îi salut aici pe Anca Pandrea, Alina Medoia, Bianca Oance, Claudia Ungureanu, Horia Ene, Iris Opriș, Orsolya Balint, Maria Dimulescu, Maria Beatrice Tudor, Miruna Pria, Răzvan Măcriș și Irina Marinescu care s-a ocupat de chestii organizatorice și reprize intense de râs. Între 6 și 11 octombrie, la Gallery, poate fi văzută prima expoziție a proiectului.

De urmărit:
Developing Art 
Exposing Movement
CNDB