Ce păstrăm din 2015: Cărţi (2)

The Sixth Extinction: An Unnatural History - Elizabeth Kolbert

Mi-am început anul cu cea mai deprimantă carte din istoria omenirii, care a luat Pulitzer-ul pentru non-ficțiune în 2015, dar nu regret nimic. Kolbert, de profesie jurnalist, pleacă de la povestea unor broaște din Panama, acum pe cale de dispariție, și ajunge să cerceteze reciful de corali, de ce au dispărut dinozaurii, cum a descoperit Darwin că ne tragem din maimuțe, cu ce viteză se acidifică oceanele, cine a ucis pinguinul originar și în principal cum homo sapiens e cea mai dăunătoare specie pentru planetă. Kolbert nu emite judecăți de valoare, dar face ocolul lumii ca să discute cu oameni de știință, să cerceteze natura din jur și să ne deschisă un pic ochii c-am intrat în antropocen, era în care oamenii sunt factorul pentru schimbările din jur, cel mai probabil ultima în care planeta arată așa cum am învățat la școală. Lectură obligatorie. (Cătălina Miciu) 

So You’ve Been Publicly Shamed - Jon Ronson

So You’ve Been Publicly Shamed spune ceva important despre un fenomen actual la care, sub o formă sau alta, luăm toţi parte. Mai exact, Ronson vorbeşte despre cum un grup de anonimi online pot dezmembra viaţa offline a unui om, cel mai adesea pornind de la o transgresiune măruntă. În carte, viaţa majorităţii celor intervievaţi de Ronson a fost distrusă în timp record pe termen foarte lung, pornind de la o postare nefericită pe internet. Fără a realiza potenţialul devastator al cumulului de comentarii, fiecare individ se poate simţi justiţiar iar fenomenul de mob care apare poate ajunge să aibă o finalitate devastatoare pe care nimeni nu o poate anticipa şi pentru care nimeni nu îşi asumă responsabilitatea. Cartea trebuie neapărat citită şi pentru că e o lectură mişto în stilul lui Ronson – documentat, nepărtinitor şi plin de umor şi empatie – dar şi pentru că îţi poate schimba înţelegerea faţă de lumea online şi faţă de acel tip de ‘dreptate ad-hoc’ care se face adesea pe internet, când toată lumea uită că în spatele unui username se află un om. (Bianca Olivia Niță) 

Intimacy Idiot – Isaac Oliver

Raftul meu de umoriști gay a început cu Dan Savage, sex columnist extraordinaire, a crescut cu David Sedaris, tata lor, și s-a completat anul ăsta cu Isaac Oliver. Isaac scrie (mai ales) despre viața de tânăr gay single în New York, iar Intimacy Idiot, o colecție de texte scurte, este prima lui carte.

Mereu în metrou mă enervează gândul că persoana de alături s-ar putea uita la ce citesc. Cu Intimacy în poală, speram că toată lumea stă cu nasul în Kindle-ul meu și vede însemnările de metrou ale lui Isaac, poeziile lui penibile pentru tipi mișto și observațiile din viața de vânzător de bilete de teatru. Că află odată cu mine de stewardul australian din comunitatea de furries, care se simte delfin și are un fetiș pentru buricele ieșite în afară, sau de data aia când Isaac s-a întors cu fața la fotografia înrămată a lui John Updike și cu spatele la webcam și și-a dat palme peste fund pentru tipul cu care se Skype-uia. Iar înainte să ieșim din metrou, niște străini care evită să se privească, dar trag cu ochiul la lecturile celorlalți, să zâmbim în colțul gurii când Isaac spune: “Someone once asked me, ‘Which is worse, writing or dating?’ and it’s hard to say; they’re both such solitary acts.” (Gabriela Pițurlea)

Noi, copiii din Bahnhof Zoo - Christiane F 

Christiane e o puștoaică crescută de un tată abuziv și o mamă depășită de situație între betoanele unui cartier nou construit în Berlinul de Vest și care își caută cu disperare o gașcă de care să aparțină și unde să se simtă liberă. La 12 ani bagă hașiș și LSD, la 13 ani încearcă heroină, iar la 14 începe să se prostitueze pentru marfă. Comme tous les garçons et les filles de son âge. Jurnaliștii Horst Rieck și Kai Herman o întâlnesc la un proces la care e martoră și stau de vorbă cu ea în lunile care urmează, încercând să afle mai multe despre tinerii daviști care mor pe capete în Berlin. Cartea, care a apărut în 1979 și a devenit un bestseller instant (tradusă anul ăsta în română, la Humanitas), e o transcriere fidelă a interviurilor și acoperă viața ei dintre 12 și 15 ani. De asta și senzația permanentă că citești clandestin jurnalul unei necunoscute care trece printr-un calvar, incapabilă de a schimba ceva și blestemată cu conștiință de sine. (Paul Petrache)

Probe de empatie - Leslie Jamison

Ştiam de la început că o să dea cu mine de toţi pereţii, doar că nu mi-am imaginat că asta se va întâmpla chiar de la primele pagini. Cartea lui Leslie Jamison, Probe de empatie (Ed. Publica) este poate cea mă profundă şi subtilă analiză a durerii şi a felului în care ne raportăm la ea (atât dinăuntru, cât şi din afară) pe care am citit-o vreodată. E zguduitoare şi umană până în cele mai mici detalii. Poveşti documentate în stilul jurnalismul narativ american, poveşti autobiografice în care precizia clinică se împleteşte cu un lirism auto-ironic delicios (mai ales atunci când Leslie scrie despre dragoste), totul condimentat cu comentarii critice care trec cu aceeaşi nonşalanţă de la conştiinţa colectivă a suferinţei feminine la simbolistica îndulcitorilor artificiali. Am citit cartea cu sufletul la gură şi cu anticiparea întâlnirii cu autoarea, invitată la The Power of Storytelling - ocazie cu care a ţinut şi un workshop despre scriitura personală care s-a transformat într-o şezătoare între fete cu poveşti despre iubiţi. Foşti, actuali şi… viitori. (Adina Rosetti)

Vederi încântătoare - Alina Șerban, Kalliopi Dimou, Sorin Istudor

Mărturisesc că întâi și întâi mi s-a părut pur și simplu că e una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am văzut în ultimul timp. Am senzația că e asocierea perfectă dintre greutate, dimensiuni, textură și miros, ceea ce nu e surprinzător, având în vedere că designul cărții e semnat de Radu Manelici, iar producția a fost realizată la Fabrik, din al căror tipar ies toate minunățiile. Vederi încântătoare este o colecție bilingvă de fotografii și eseuri cu tematici transdisciplinare, editată de Kalliopi Dimou, Sorin Istudor și Alina Șerban. Conținutul este deopotrivă despre modernitatea arhitecturală a litoralului Mării Negre din perioada anilor ’60-’70 și despre toate ramificațiile acesteia. De pildă, există un capitol absolut fabulos, intitulat Turism, Portbagaj, Cinema: Filmele „orfane” ale studioului Sahia, scris de Adina Brădeanu, curatorul secțiunii festivalului de film documentar One World în care sunt prezentate documentare ale studioului Sahia. Spicuiesc din capitol: „Dacă un film <<nu este în niciun fel partea a ceea ce înțelegem în mod convențional despre cinema, putem spune că aveam de-a face cu un film orfan>>. E cazul unii număr semnificativ de filme turistice produse de statul român pentru a promova România socialistă în străinătate, filme uitate în prezent atât de cercetarea academică, cât și de cineaști.”

Scrapbook of the Sixties - Jonas Mekas

Cea mai recentă postare (n.a.: de pe 18 decembrie 2015) a lui Jonas Mekas pe site-ul său este un clip de nici un minut jumate, care se numește Snow in Frankfurt. Filmarea începe cu un carton pe care scrie One night from the thousand nights and a night și continuă cu imagini filmate din mână, pe alocuri neclare și nefocusate: e noapte, ninge, iar câțiva oameni peste care bate o lumină albastră stau zgribuliți în afara unei clădiri și fumează. Tipul ăsta de exprimare mi se pare simptomatic pentru demersul lui Mekas, și anume redarea în termeni cât mai simpli și mai transparenți a cotidianului. Jonas Mekas este un cineast, poet și scriitor de origine lituaniană, născut în 1922, american naturalizat din 1949, pionier al cinemaului avangardist și, prin filmele-jurnal pe care le realizează, cronicar al propriei sale vieți și, implicit, al timpurilor pe care le-a trăit. Scrapbook of the Sixties este o colecție de texte ale lui Mekas, fie deja publicate, fie nepublicate, din perioada 1954-2010. E doldora de fotografii și cuprinde note despre John Cage și Maya Deren, impresii despre filmele lui Warhol, o discuție cu Susan Sontag. Dacă nu am fost convingătoare până acum, există un capitol care se numește A story about a man who went to the Frick Gallery to look at a Vermeer. (Ioana Moraru) 

Note despre cinematograf - Robert Bresson

Cartea lui Bresson este un companion perfect pentru filmele lui*. Între gândurile strânse în carte și ceea ce se vede pe ecran este o corespondență fără cusur. Bresson caută permanent ceea ce îi este propriu (numai) cinematografului. Investighează cel mai bun mod în care ar putea fi folosiți actorii („modelele” în terminologia lui), raportul optim între ceea ce oferă mijloacele tehnice și expresivitate, schisma dintre cinema și teatru. În scris, ca și în film, caută exprimarea cea mai simplă, cea mai eficientă. 

Note despre cinematograf poate să fie foarte utilă și dacă vrei să fii foarte cool pe Facebook. Cele mai multe dintre însemnări au o dimensiune perfectă pentru un status. Unele pot să funcționeze foarte bine singure, pentru altele e de preferat să cauți și un cadru din film. Dar cu atât mai bine. Mai cinefil de atât nu poți să fii decât dacă faci referințe la filme coreene obscure. Cartea, tradusă de Iulia Gorzo (după ediţia în franceză din 1976) face parte din noua colecţie „Cineaşti despre cinema” iniţiată de UNATC Press. În aceeași colecție a apărut și primul volum din Ce este cinematograful? - Andre Bazin. Mai puțin utilă pentru Facebook, dar aproape obligatorie dacă vrei să înțelegi câte ceva despre cinema.

*Câteva dintre filme - Journal d'un curé de campagne (1951), Un condamné à mort s'est échappé ou Le vent souffle où il veut (1956), Pickpocket (1959), Au hasard Balthazar (1966), Mouchette (1967). (Bogdan Theodor Olteanu) 

***
BONUS:

Superscrieri: Drumul generației noastre 

Când am ținut-o în mână prima dată m-a surprins cât de ușoară poate fi o carte de aproape 400 de pagini, la care am lucrat 6 luni și în care sunt înghesuiți 4 ani din viața noastră (n.r. e de la hârtie). Cele 24 de texte au fost premiate de-a lungul primilor ani de Superscrieri și, deși separat nu și-au propus asta, împreună le iese ceva ce seamănă c-un portret în câteva tușe al societății noastre, de la nevoia noastră de eroi, la pasivitatea care ne face mai degrabă să închidem ochii decât să acționăm, la protestele care ne-au scos totuși din casă. E o carte pe care mi-ar plăcea să știu c-o facem cadou părinților și bunicilor noștri, ca apoi să putem dezbate cu ei la masă de ce Jurnalul lui Mihail Sebastian e în continuare atât de actual, de pildă. (Karin Budrugeac) 

Citește și Ce păstrăm din 2015: Cărți (1)