Ce păstrăm din 2016: Cărţi

The Sellout - Paul Beatty
Oneworld Publications

Paul Beatty a început cu poezie. La un moment dat însă și-a dat seama că-l cam irită tonul solemn și lipsit de umor al acesteia (his words, not mine), așa că s-a apucat de romane. Dar nu orice fel de romane, ci din alea de-un umor ofensator la modul the f*ck did I just read, is he allowed to say that??

America pe care o creionează în The Sellout nu e nici primitoare și nici veselă. Un bărbat e împușcat și ucis de polițiști pentru că-și conducea mașina, negru fiind. Naratorul își cere scuze atât pentru că e de culoare, cât și pentru că e nevinovat de majoritatea crimelor care i se impută. Un turist compară o primată cu președintele Obama, convins că e OK și să formuleze, și să articuleze o asemenea alăturare. În timp ce un alt personaj, doborât de ani de rasism casual and not so casual, se hotărăște să devină sclav. Viața nu e foarte bună pentru el în prezent, așa că de ce să nu încerce să se catapulteze înapoi în timp până la anii 1700? Asta în vreme ce naratorul ajunge să se convingă că segregarea ar fi o soluție „îndrăzneață”, având în vedere că mai nimic nu pare să funcționeze. Nu respiri foarte ușor când parcurgi cartea asta, ba dimpotrivă.

Se spune că o parte importantă din umorul de calitate vine din furie, și așa e, e foarte multă furie fertilă în paginile astea. Beatty e furios pe multe lucruri, nu doar pe cele business as usual. Dar nu doar asta e cool și mișto la The Sellout. Storytelling-ul e cel care m-a dat cu adevărat pe spate - doldora de tensiune și ironie. Aproape fiecare propoziție are un twist, o înfloritură micuță care-ți spune „vreau să spun mai multe lucruri decât ce se înțelege din alăturarea asta banală de cuvinte”.

That being said, cartea m-a și plictisit pe alocuri, recunosc. Cred că pentru că eram perfect conștientă de strădania lui Beatty de a polișa un produs. Nu „m-am pierdut în poveste.” John Gardner în The Art of Fiction spunea că ficțiunea de bună calitate ar trebui trăită ca un vis neîntrerupt. Să devii atât de convins de realitatea scenelor descrise în pagină încât să uiți că e vorba de o construcție. Nu m-am pierdut într-un vis în timp ce citeam The Sellout. Granted, m-am simțit ca și cum aș fi ținut în palme o piatră prețioasă strălucitoare, impresionantă, care mă uimea din multe puncte de vedere, dar nu m-a zguduit cu adevărat din rădăcini și nici nu m-a mișcat până la lacrimi. Cu toate acestea, asta nu mă împiedică să spun că e, probabil, cea mai bună carte pe care am citit-o anul ăsta. (Roxana Dobriță) 

Freeman's - John Freeman
Black Button Books

Anul ăsta a fost mișto din punct de vedere literar și pentru că trei gagici curajoase au lansat o editură nouă, independentă, care își propune să publice numai cărți despre subiecte care ne macină sau ne incită. La ce piață mică de carte avem în România, acaparată de vreo două edituri gigant, asta e o veste grozavă. Din cele șapte prime cărți publicate la Black Button Books, una e revista-compendiu a lui John Freeman - Freeman's, numărul al doilea, care conține cele mai bune texte noi despre familie. Freeman, care-a adus glorie la Granta ani de-a rândul, adună tot felul de scriitori, mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți pentru piața locală, și le dă tema să scrie despre familie. Desigur, nu aia tradițională. Volumul conține bucăți de proză scurtă și foarte scurtă, eseuri în cuvinte și fotografii, poezii (dintre care, de citit și recitit frumusețea asta - altfel, Athena Farrokhzad are carte apărută la Pandora M și volum nou la Nemira, împreună cu Svetlana Cârstean - Trado), și este o poartă către lume, văzută prin ochii celor dragi autorilor. My top favs - eseul Valeriei Luiselli despre imigranții mexicani care caută o viață mai bună dincolo de graniță, în America, + textul lui Marlon James (câștigător Man Booker în 2015) către mama sa, în care își face coming-out-ul. (Cătălina Miciu) 

Tetralogia Napolitană - Elena Ferrante 
Pandora M 

Pandora M a dat lovitura la două târguri consecutive de carte (Gaudeamus 2015 și 2016) cu primele trei volume din tetralogia napolitană a Elenei Ferrante. Ivită de nicăieri, această scriitoare care nu a vrut să-și divulge identitatea - și care și-a consolidat locul ca unul dintre cele mai importante noms de plume din istoria literaturii - a reușit să aibă lumea de partea ei când, în toamna asta, o jurnalistă italiancă i-a dezvăluit identitatea și a fost hulită pentru asta. Refractară la succesul ei fulminant, nu m-am apucat de Ferrante decât după ce un consiliu pe Facebook mi-a dat-o câștigătoare ca cea mai bună carte pe care s-o iau cu mine într-o călătorie și mama, care ajunsese la Gaudeamus, mi-a pus în brațe primele trei cărți. 

Atracția lui Ferrante e simplă: dacă credeai că nu vei mai putea citi o carte hulpav, cu aceeași inocență și plăcere și emoție ca-n vacanțele de vară dinainte de hormoni, ea a scris-o pentru tine, și a știut s-o și întindă cât să citești pe săturate. Mai mult de atât, cartea asta disecă cu voluptate un subiect care își găsește rareori greutatea reală în literatură, și anume prietenia feminină, sub toate formele, care poate trece prin toate stările de agregare de la afecțiune, tandrețe, competiție, ură, dorință și manipulare perversă, instanțe care nu o șubrezesc, ci din contră, o fac cu atât mai reală. (Karin Budrugeac) 

The Argonauts - Maggie Nelson
Graywolf Press

Știi sentimentul ăla când întinzi mâna de-a sub-lungul plăpumii și dai de mâna cuiva de care îți place mult de tot și degetele vi se întrepătrund în somn? Așa e cartea asta: mâna aia în miez de noapte și pat, pe care vrei să o cunoști în și cu fiecare nervură și care simți că (te) știe deși e prima oară când împărțiți patul. De la primul paragraf The Argonauts te bagă într-o poveste de dragoste din care te hrănești cumva complice: în timp ce corpul lui Harry se transformă din femeie în bărbat, în corpul lui Maggie crește Iggy. Parte jurnal, parte autoteorie, mereu poezie, parte adresări directe partenerului ei Harry, parte vocea lui Harry – o înlănțuire de propoziții la care simți că de-abia aștepți să revii în timp ce le citești pentru prima oară. Maggie Nelson navighează pelicula translucidă a intimității cu ale sale nelimitări emoționale cu ajutorul cuvintelor și propriilor Argonauți printre care Wittgenstein, Kristeva, Deleuze, Butler, Winnicott, Emerson sau Sontag în timp ce te ține de mână îndeajuns de strâns să poți să te simți. (Irina Nedelcu)

Feminist(ă), feminiști - Chimamanda Ngozi Adichie
Black Button Books

Nu doar traducerea cărții ăsteia e un punct important al anului, ci și lansarea editurii, care promovează din plin spiritul critic care invită la o documentare mai minuțioasă decât informarea pe fast-forward din articole pe net și statusuri pe facebook. Cartea Chimamandei e mică și subțire, de citit dintr-odată. E de fapt versiunea extinsă a discursului TEDxEuston ținut de autoare în decembrie 2012, în cadrul conferinței anuale cu tema Africa. Cartea prezintă cât de nesurprinzător de stingher e feminismul în orășelul de baștină al autoarei, Enugu, și cum a reușit să se auto-educe înafara stingherității ăsteia, și cât de plin de prejudecăți e feminismul în întreaga lume. Cărticica e structurată în paragrafe fără prea mare continuitate între ele, ca niște gânduri puse pe foaie în încercarea de a atinge toate părțile importante ale subiectului, dar tocmai prin structura asta, discursul devine foarte empatic și ușor de digerat. În 2015, o organizație nonprofit din Suedia a oferit un exemplar al cărții fiecărui licean de 16 ani din țară, ceea ce-ar fi minunat dacă s-ar întâmpla în cât mai multe școli și licee, pentru că această carte e un manifest echilibrat și argumentat, care are mari șanse să închidă gura mișto-urilor de genul „feminismul e pentru tipele triste care n-au iubit și vor motiv pentru care să nu se epileze”.

Scrisoare către tata - Frank Kafka
Humanitas Fiction

Nu există om care să n-aibă nicio problemă cu părinții. Reformulez. Toți oamenii sunt convinși că cel puțin o problemă din viața lor actuală se trage din copilărie. Pot folosi cuvinte ca traumă, rană, coșmar, dar mai bine „problemă”, ca să înglobeze toate cuvintele urâte posibile. Dar câți dintre toți oamenii ăștia cu probleme cu părinții ar avea răbdarea și puterea să scrie aproape 100 de pagini în care să-și pună pe masă toate amintirile și să le împungă cu un cuțitaș până le epuizează? În scrisoarea asta, se simt conexiuni cu lumea plină de paranoia și personaje lipsite complet de empatie prezentă în toate povestirile lui, dar fragilitatea e de data asta pe față, fără metafore și fără decoruri expresioniste. Minuțiozitatea lui Kafka e exasperantă, reia idei de zeci de ori, se învârte de multe ori în jurul unor cuvinte, iar la finalul scrisorii se simte că miza ei a fost de a expira foarte mult aer rău afară, dar fără succes. Autorul inspiră din nou, în ultimele pagini, tot aerul pe care l-a dat afară, și încheie ca întodeauna, fără speranță. Și ca mama lui să-și joace rolul de mamă Kafka până la capăt, nu-i dă scrisoarea soțului ei niciodată, ba chiar i-o returnează fiului înapoi, cu mențiunea că nu crede că ar fi un gest frumos. Bonus: nota traducătorului, adică a lui Mircea Ivănescu, și postfața Ioanei Pârvulescu sunt foarte gigea. (Teona Galgoțiu) 

Hot Milk - Deborah Levy
Hamish Hamilton

La patru ani, Sofia Papastergiadis a întrebat-o pe mama ce înseamnă migrenă. Rose i-a spus că e ca o ușă care i se trântește în cap. În timp, Sofia a devenit unica martoră a tuturor ușilor care se izbesc în Rose. Se au una pe cealaltă. Atât. Capul lui Rose e și capul ei. Sofia are 25 de ani și nu mai știe să se plănuiască pe sine dincolo de boala mamei. Picioarele defecte ale lui Rose sunt și picioarele ei. Sofia a abandonat un doctorat în antropologie în sertar și lucrează într-o cafenea, să rămână aproape de casă. Durerea lui Rose e și durerea ei. Sofia lasă toate meduzele oceanului spaniol s-o înțepe în timp ce-și caută curajul, intuind că în jocul ăsta în care a fost aruncată nu poate primi o viață nouă fără să piardă tot ce a contat vreodată cu adevărat. 

As I was going up the stair
I met a man who wasn't there
He wasn't there again today
I wish, I wish he'd stay away. – Gabriela Pițurlea

Iubire și obstacole - Aleksandar Hemon
Black Button Books

„Și în restaurant, ai mei: sora mea culegând fasolea verde din farfuria lui Tata; Tata tăindu-și friptura, cu pălăria pe cap în ciuda cicălelii Mamei; Mama separând morcovii de piureul de cartofi din farfuria Surorii, pentru că Sora nu suportă să se atingă una de alta. Mă voi așeza la masă și Tata mă va întreba unde am fost. Nicăieri, voi răspunde, și nu mă va mai întreba nimic. Mai bine mănâncă ceva, ești așa palid, va spune Mama. Sora mea ne va spune că de-abia așteaptă safariul, să vadă elefantul și antilopa și maimuța. Mâine va fi grozav, va țipa ea, bătând din palme de bucurie, de-abia aștept. Și noi vom râde, Mama, Tata și cu mine, vom râde, Ha, ha, ha, ha, ha, ascunzându-ne disperați rănile.” (Karin Budrugeac)

The Girls - Emma Cline 
Random House

Țin minte că tocmai terminasem No One Belongs Here More than You și mai aveam încă cinci zile de lâncezit pe plaja din Corbu, așa că am început să caut ce cărți noi merită citite. The Girls era fruntașă în toate clasamentele, de la Dazed și Nylon la The Guardian. Nu mi-am luat-o atunci, ci câteva luni mai târziu, când am văzut-o la Okian.

Uăi. Am citit-o în patru zile, timp în care am vânat fiecare oportunitate să scot cartea din geantă. The Girls n-are un subiect mindfucking – Evie, o femeie ajunsă la 50 și ceva de ani, fără loc de muncă, locuiește în casa de vacanță a unui prieten din studenție și își aduce aminte de cultul/secta din care a făcut parte în vara când avea paișpe ani. Totuși, mi-a plăcut pentru că nu e ceea ce mă așteptam să fie: nu este o odă la adresa feminității, nu e cartea de duzină care mai bagă și o crimă sângeroasă de nicăieri (ca să fie și puțin suspans, că dă bine), nu e genul de lectură care romanțează gândirea pre-adolescentină și te lasă cu gustul ăla de oh, silly you!. Cline scrie direct și cu toate simțurile – recunoști mirosurile pe care le descrie, stările între care pendulează Evie, ai mai văzut genul de fizionomii atribuite personajelor din carte. Scrie onest și pare înduioșător doar pentru că înțelegi perfect la ce se referă propozițiile ei simple – am cartea plină de citate subliniate care n-au nimic wow în afară de ambiguitatea aia la care poți rezona, peste care suprapui propria variantă a amintirii (sincer, propoziția The way he once looked at me when we were crossing a parking lot n-ar impresiona în niciun alt context, doar că aici știi că e rău, simți că nu simți ce ar vrea să simți, și cumva ești deja împăcat cu asta). Mi-a plăcut la nebunie că în nici un moment al cărții nu mi-a fost explicat direct cum se simte Evie, și că e la latitudinea ta să judeci ce se întâmplă, ca un martor cu VIP pass.

Dacă ar fi să descriu The Girls în cinci cuvinte/structuri, clar și fără să stau pe gânduri aș zice roz, gumă de mestecat, pasteluri, angst și toropeală.

P.S: Mark Haddon a spus, la puțin timp după lansare, că nu se poate decide ce-i place mai mult: felul în care Emma Cline se folosește de limba engleză, sau capacitatea ei incredibilă de a înțelege cum funcționează oamenii. – Roxana Caia

Jonathan Franzen - Puritate
Polirom 

Dacă lui Daisy Buchanan i-ar fi plăcut mai puțin banii și mai mult conceptele & principiile, ea ar fi fost Anabel Laird, mama protagonistei din cel mai recent roman al lui Franzen. Anabel e puritană și snoabă, și totuși Anabel a făcut mult sex, cu mulți tipi, dar doar în nopțile cu lună plină. În restul lunii nu poate simți plăcere. Anabel e vegană, și pentru că familia ei câștigă din industria cărnii, nu mănâncă mai nimic. Sub formă de protest/performance Anabel se înfășoară goală într-un celofan ca o bucată de carne. În restul timpului, Anabel are haine scumpe și ținute perfecte.

Anabel își petrece ani de zile închisă într-o cameră, făcând măsurători complicate și investigându-și obsesiv piciorul, pentru un proiect artistic care ar trebui să ducă la cea mai profundă cunoaștere a corpului personal, pe care nu-l poate termina niciodată. Anabel îl iubește pe Tom atât de tare încât îi e imposibil să-i ierte orice. Anabel îl iubește pe Tom atât de tare încât îl atrage după ea într-un loc izolat și îi găurește toate prezervativele cu acul, știind că el nu va putea să-i reziste. (Karin Budrugeac)