Ce rămâne după manele?

Cred că aveam doișpe-treișpe ani și mă plimbam printre tarabele din Piața Concordia din Brăila. Îmi fugeau ochii după espadrile și ojă neagră ca a fetelor goth de pe faleză. Era vremea în care dacă mergeai pe stradă, auzeai de după vreo fereastră Phoenix, iar la piață erau cântece românești care imitau genul pop, la care dădeam ochii peste cap. Dar odată, când eram în căutarea proaspăt lansatelor Chupa Chups, am trecut pe lângă băieții cu tot felul de casete și combină cu ecran colorat, care mi-au făcut un semn să mă apropii. Au pus o casetă și a început să cânte: Ochii tăi mi-amintesc cât de mult ne iubeam, și cum ca doi copii în brațe ne strângeam. Am simțit un fior pe care l-am scuturat în același timp în care bunică-miu m-a tras mai departe.

Alți zece-unșpe ani mai târziu, stăteam tolănită pe canapea, era o seară mega plictisitoare. Nu știu cum s-a făcut, dar mi-a împrumutat o prietenă Soldații. Poveste din Ferentari. În câteva ore am terminat cartea și, epuizată și amorțită de stat în aceeași poziție, mi-am dat seama că m-am simțit ca atunci când eram mică: m-a atras foarte tare ceva ce știam că trebuia să fie interzis. Dezbrăcat de orice asociere socio-politică sau de context istoric, sentimentul nu căuta explicații de incluziune sau teorii de ordin muzical. Am înghițit în sec și am avut senzația că iese la iveală ceva ce a stat latent mulți ani. Nu știam dacă să mă uluiască mai tare reîntâlnirea cu manelele sau înțelegerea unei povești de dragoste dintre un cercetător alb și un rom fost pușcăriaș, în inima Ferentariului.

Adi Schiop s-a apucat să studieze universul manelelor în calitate de doctorand la antropologie, ghidat de un cercetător inspirat: Vintilă Mihăilescu. Lucrarea este denumită Șmecherie și lume rea: universul social al manelelor, iar printre subiectele pe care le traversează se numără statutul de muzică clandestină a manelelor, reflectarea publicului sărac, respectiv bogat în universul de discurs, strategii ale duplicității și insecuritate relațională și contaminarea gangsta. Sunt capitolele lucrării, pe care i-am cerut-o lui Adi fără să îl cunosc. Întâmplător în perioada aia mă dusesem și la un master de studii vizuale, un biscuite antropologic care mi-a plăcut foarte mult pentru primele două semestre. Tot pe atunci, descopăr la ODD un atelier de scriere creativă ținut de Schiop, mă înscriu la cinci minute după ce a fost postat pe net, aflu câteva zile mai târziu că am ochit un loc. Pe parcursul a câteva săptămâni, Adi ne-a inițiat în tehnicile pe care le-a folosit pe teren, în felul în care a ficționalizat elemente narative în roman, a vorbit despre felul în care te apropii de oameni fără să fii de-al lor, ne-a pus întrebări care ne-au plasat în atmosfera pe care a experimentat-o el și am discutat despre prelucrarea informațiilor într-un scenariu de serial (Umbre). I-a invitat și pe Ștefan Mako de la Casa Jurnalistului să vorbească despre profilul Am fost smardoaică și despre cum a documentat povestea Stelei Chiorea, în prezența ei.

Când eram contaminată de-a binelea cu o curiozitate tot mai înfloritoare pentru întregul fenomen, materializat inclusiv prin petreceri care legitimizau manelele printre intelectualii din București, am aflat că apare și filmul. M-am bucurat atât de tare și l-am așteptat cu sufletul la gură, și m-a făcut să râd și să plâng cu aceeași patimă precum cartea. „Trage-mă de țâțe, iubirea mea” îmi to răsuna în cap cât mă gândeam cum să îl întreb pe Adi despre ce au însemnat de fapt manelele pentru el.

Vreau să începem cu începutul. Cine erai înainte de a te apuca de teza ta de doctorat? Cum arătau zilele tale, cât timp alocai preocupărilor curente, unde lucrai, unde locuiai? Cum arăta teritoriul tău?

Locuiam deja de un an în Ferentari și lucram ca ziarist. În perioada aia, lucrurile începeau să se împută în presă - în sensul că România era lovită de criza economică, iar în presă lucrurile erau agravate de faptul că printul era deja pe 3 sferturi înghițit de online - și nimănui nu-i era clar cum putea fi monetizată treaba asta, cum să scoți bani din online; e în continuare o problemă peste tot în lume, chiar și în țările dezvoltate. Ca scriitor, fusesem privilegiat, în sensul că aveam normă de lux, scriam cam două materiale pe săptămână, o cronică de restaurant/club și un material mare. După Criză, se dădeau oameni afară, iar norma mea de muncă s-a dublat, nu-mi mai rămânea timp de nimic, în weekend stăteam și butonam telecomanda în neștire.

Cât contact ai avut cu mediul pe care ai făcut teren înainte să iei decizia?

Am zis, un an. Locuiam cu un antropolog maghiar, care m-a introdus în mediul de antropologi și sociologi – Gergo Pulay, Cătălina Tesăr, Bogdan Iancu (cu care anterior fusesem coleg în presă), Radu Umbreș – și vorbeam cu ei despre antropogie, romi și manele; practic, o grămadă din ideile din teza mea li se datorează. Nici măcar conexiunea - acum evidentă - dintre manele și lumea interlopă n-am văzut-o eu, ci Adi Deoancă, el s-a prins primul de încrengătura asta caracatițoidă dintre cele două industrii... Însă contactul cu cartierul, după entuziasmul începuturilor, a devenit minimal, mai ieșeam cu Gergo la o bere sau la lăutari; băieții din Ferentari nu mă plăceau, eram prea timid și ciudat și nu știam să vorbesc cu ei. Am făcut chiar și un interviu cu Dan Bursuc, după ce s-a lansat scurtmetrajul despre Lele, Muzică în sânge – dar nu a mai apărut în ziar.

Ți-a fost frică că nu te vei integra sau că vei fi respins? Dar teamă că nu o să iasă bine materialul?

Da, în sensul că lăutarii nu se înghesuiau să vorbească cu mine, neieșindu-le mare lucru din asta (publicitate, bani etc.) – motiv pentru care am zis că mai bine mă orientez pe public și mesaj. Din fericire, chiar dacă terenul meu mergea împleticit, erau colegii de doctorat care mă mai ajutau cu contacte și idei, era cumnatu-mio care în tinerețe bătuse cluburile de manele din Sibiu, la sfârșitul anilor ‘90, erau articolele din tabloide, ale căror subsoluri, pe atunci nemoderate, erau pline de comentarii juicy ale unor găști rivale care – sub protecția anonimatului - vărsau tot felul de informații pe care nimeni nu era dispus să mi le spună.

Ce te face să fii mai curios - spiritul de antropolog sau pasiunea pentru muzică?

Asta cu antropologia, sorry, e o glumă. Am încercat atâtea joburi în viața asta, încât antropologia e fix cireașa de pe tortul diletantului... Pasiunea pentru muzică, clar. Plus – la un moment dat s-a produs un declic în capul meu: toată viața mea adultă am încercat să înțeleg indivizi și relații, fără să contextualizez - dar, cam după 35, a început să mă intereseze societatea și economia, să văd clase, corpuri sociale, schimbări la nivel macro, să văd că chestiile astea te preformatează și direcționează în viață. În Ungaria, mi-a zis Gergo Pulay, încă din anii ‘60 în avangarda intelighenției se aflau sociologii, câtă vreme la noi, în comunism, nu exista reflecție socio-politică reală, elitele erau preocupate de „rezistență prin cultură” – mi se pare simptomatic cazul sociologului rom Nicolae Gheorghe. Omul gândea politic încă din anii ‘70, a condus chiar o cercetare sociologică despre romi în anii ‘70 și a elaborat un plan de măsuri pentru integrarea romilor, adoptat (ce-i drept, mai mult pe hârtie) ca politică de Partidul Comunist. Dar – chiar dacă gândea mult înaintea vremii lui – nu este îndeajuns de cunoscut în România, este mai cunoscut afară. Poate asta are legătură cu faptul că anii ‘90 nu au adus o resurecție a științelor sociale, din contră, hegemonic a fost discursul de dreapta dură, cuplat la metafizica dubioasă a celor care se închinau la corifeii filozofiei dintre războaie. Cum să canonizezi ca parte a elitei un om care, în plină isterie anticomunistă, în 2001, se declara marxist?

În ce direcție înclină acum balanța pentru tine? Te-ai deschis inițial pentru cercetare academică, a urmat un teren care s-a lăsat cu o carte de beletristică, ateliere de creative writing, scenarist și apoi actor. În toată perioada asta ai organizat și chefuri prin Ferentari. Ce ți-a plăcut cel mai mult în tot procesul ăsta și cine ești tu acum?

Acum sunt într-o ceață totală, îmi lipsește un sens care să mă absoarbă complet, așa cum a fost pasiunea pentru manele, Ferentari, sociologie, studii culturale. Sunt genul obsesiv-compulsiv, când intru într-o chestie mă confiscă cu totul, undeva în spatele ecranului, în preconștient, un procesor adună tot timpul informații din zona care mă interesează, le clasifică și analizează. Practic am rămas fără jucărie. Poate ar trebui să mă întorc la artă, însă arta mi-a umplut viața între 20 – 30, atunci am trăit prin asta și asta îmi umplea capul.... Nu știu dacă e posibil să mai reîncălzești ciorba, sper să meargă totuși ca soluție de avarie. Aș avea nevoie de o pauză, să stau închis undeva departe de facebook sau viață socială și să mă gândesc ce dracu fac mai departe.

Te simți responsabil pentru o negociere cu rol social sau de mediator între cele două lumi din care faci parte?

Fii serioasă, nu sunt în stare să mă gestionez pe mine, cu atât mai mult pe altcineva. În continuare maică-mea mă gestionează economic, se duce la fisc, se interesează dacă am plătite asigurările medicale, mă primește acasă când rămân fără bani sau îmi plătește taxele când se îngroașă gluma.

Ai ascultat dintotdeauna manele? Cum e relația ta personală cu acest gen, departe de ochii cercetătorului?

Accidental până pe la 30, că na, sunt de la țară – am prins valul cu Costi și Adrian, am recuperat albumele lui Adrian și Carmen Șerban; însă nu eram acolo, mă interesa rock-ul grunge și alternativ, trip-hop-ul, m-am lăsat halit de BUG Mafia. În Noua Zeelandă am devenit fan de manele și, întors acasă, am început să-mi umplu calculatorul cu ele – dar la concurență cu muzicile anglo-americane. După 30, zice Houellebecq, muzica nouă din avangardă nu mai intră, rămâi cantonat în zona de old boys care te-a prins cândva. Totuși, în București, vreo câțiva ani am mai fost capabil să mai înghit câte ceva din zona nouă, gen dark ambient, synthpop, noise, industrial, că asta ascultau prietenii mei – dar când s-a dus și asta au rămas manelele.

Cum mai ai de gând să „lupți” pentru legitimizarea manelelor?

Nu cred că mai e cazul... deja au fost adoptate de hipsteri, la berăria H se fac concerte vintage cu Generic, la TIFF a fost party cu manele... Hai, na, mai dau party-uri, dar sensul lor nu e atât activist, cât financiar.

Dacă ai șterge manelele din universul tău, ce ar mai rămâne pe acolo? Muzical, ideologic?

Complicată contrafactuala asta... Pasiunea pentru alteritate? Mila pentru oamenii bătuți de soartă? O fabulă despre putere, ca factor motivațional în viață? Nostalgia pentru un gen de căldură organică, specială, care vine tocmai din centrarea pe universul de familie – și la care eu, ca burlac, am acces limitat? Oricum, am 45, mă simt din ce în ce mai legat de familia mea extinsă de la Sibiu – iar aici, la București, de prietenii mei vechi.

Dă-mi exemplu de o întrebare sau reacție care te-a șocat la Q&A. Ceva surprinzător care ți s-a întâmplat de când te plimbi cu filmul.

Nu la Q & A mi s-a întâmplat cel mai șocant lucru, ci aici, în Ferentari, unde, după lansarea filmului și scandalul de la MȚR, lumea începe să mă recunoască pe stradă. E o senzație bizară rău, să știi că oamenii sunt cu ochii pe tine, te obligă să fii mai atent la ce zici, să fii mai „politic” chiar și-n spațiul tău privat, de la crâșmă până acasă. Deocamdată e OK, oamenii îmi dau respect, se bagă în seamă cu mine, iar cei care nu halesc chestiile gay se abțin de la reacții directe, pun doar o distanță înghețată. Cunosc ambele răspunsuri de la mine de la țară, am mai trecut prin asta. Ce e diferit e că aici oamenii nu mă cunosc, n-au trăit cu mine de mic.

***
Soldații. Poveste din Ferentari rulează în cinematografe de pe 2 februarie, iar una din proiecții a fost întreruptă de militanți creștini tradiționaliști.