Ce trebuie să fie nu e

Cristina lucrează ca secretară la o firmă de proiectare pentru inginerie civilă, din disperare. A reușit să obțină jobul doar pentru că știe limbi străine și e utilă la traduceri, altfel e în același timp supra și sub-calificată pentru el, noroc că e docilă. E genul tocilară necalificată - două mastere, un doctorat (abandonat), o a doua facultate (abandonată) - care n-are bani de niciunele, face rabat la mâncare și țoale, dar nu și la cărți, câte o noapte în Control (marțea) și Electric Castle anual. Pe scurt, are 30 și un pic de ani, ar putea trăi o lună din banii pe care i-ar da la o nuntă (de aia nici nu se duce la nunți) și suferă de boala nesiguranței de sine. Sună familiar cuiva?

Stângace în societate, în relații și la serviciu, Cristina continuă să spere la dragoste. De fapt, orice posibilitate a unei povești de dragoste este disecată în sertărașe de DA/NU/POATE, ca atunci când ai trece-o prin consiliul prietenelor (Cristina are doar una) sau prin testele de pe net, care îți garantează o clarificare a sentimentelor: Is it true love? Find out. O călătorie cu mașina cu un tip pe care îl surprinzi folosind pluralul inclusiv? Ar putea fi dragoste adevărată! Mângâiat/pupat/mușcat în glumă, și totul se simte natural, ba chiar e prilej și de selfie? Aproape c-ai putea să-ți pui zâmbetul satisfăcut pe față. Dar mai stai un pic, dacă el nu întoarce capul acum, s-ar putea să nu fie. Dar stai, despre ce vorbim, știi tu bine că iubirea înseamnă de fapt să ai creierul amorțit, ca împăiat, să nu poți să te gândești la toate astea! Deci nu e iubire.

Nici sexul nu e chiar iubire pentru Cristina, deși, de fapt, ca să fie plăcut, trebuie să-i semene, trebuie să te prefaci că iubirea neexplicată încă leagă cele două corpuri care poate petrec doar niște quality time împreună după ce au băut prea mult în Control. De fapt și de drept, sexul e ceva ce „trebuie făcut” ca să fii în rândul lumii, ca să te integrezi, ca să poți avea o relație, și deși se conformează acestei reguli cu pseudo-prietenul ei la distanță cu care se vede o dată la 3 luni pentru a face ce „trebuie făcut”, Cristina are și momentele ei de revoltă. „Ah, ce mi-ai pune tu o mână pe țâțe acuma!,”, îi scapă, acid-zeflemitor, ca peste nici câteva ore să „Îi iau mâna să i-o pun pe o țâță”, pentru că, între timp, s-a mișcat un pic placa tectonică, și „asta ar putea să fie iubire”. Din nou. Măcar în seara asta.

Nu trebuie să judecăm protagonista aspru – deși vreau să sper că n-am face-o oricum – pentru că muntișorul de anxietăți care a dus la atitudinea asta s-a construit încetul cu încetul, din copilărie, are multe iluzii și tristeți și dureri care să-i țină temelia. „N-am mai fugit cu atâta disperare din clasa a treia, când mi-am uitat odată caietul de teme acasă și am fugit în pauză să-l iau, eram sigură că n-o să mă creadă că l-am uitat, eram sigură c-o s-o încasez, era atât de aproape suferința umilinței, am crezut c-o să mor alergând și a fost cea mai cumplită moarte care mi-a fost vreodată atât de aproape.” Azi, Cristina a integrat umilința ca să nu mai simtă partea aia cu suferința.

Asta nu-nseamnă că e total fără scăpare. În afară de ironii fine și răutăcisme pe care le rezervă din când în când (doar) apropiaților, Cristina are și pusee combative, rare, dar consistente. De pildă c-un libidinos de la serviciu care trezește în ea oarecare rezerve feministe, și-l pune la punct, deși în tot restul de situații pare să înghită mustrări, milă, condescendență și manipulare grosolană din partea tuturor celorlalți colegi, superiori ai ei sau nu. Se răzvrătește de asemenea pe bună dreptate când iubitul de la distanță îi reproșează c-a luat prezervative care i-au amorțit pula, sau când îl prinde pe băiatul cunoscut în Control cu o omisiune mârșavă. Consistentă, dar prea puțin consecventă, furia e un proces dificil la Cristina, pentru că vede lumina abia după ce trece prin stări de „rușine, vinovăție și resemnare.”, în ordinea și-n gruparea asta. Vezi mai sus.

Momentul în care mama Cristinei se dă peste cap s-ajungă imediat în țară din Spania unde lucrează, ca să fie alături de fiica ei atunci când se operează de un polip pe colul uterin, este cel care, în această existență ca-n permanent stand by a protagonistei, îți frânge inima. Cele două își vorbesc zilnic pe Skype și sunt apropiate tocmai pentru că, crede fiica, sunt la distanță una de cealaltă. Iar fix momentele astea când ea, o adultă inteligentă care șchioapătă un pic prin viața ei, îi poate cere ajutor mamei, inclusiv financiar, și îi poate oferi vulnerabilitatea ei pe o tăviță, sunt cele în care această mamă plecată de ani de zile la muncă departe de familie, se simte alinată, ca și cum ar fi meritat din plin sacrificiul și efortul.

Cartea Laviniei Braniște ar putea părea o mise-en-scène a resemnării, dar de fapt, cu ce rămâi la final este exercițiul dureros și îndelung al acceptării de sine și al acceptării speranței, exercițiu care ne va lua, probabil, toată viața.

„Ce se întâmplă cu noi, Cristina? Ce iau cu ele celulele alea care năpârlesc? Straturile alea de piele care cad de pe tine de-a lungul vieții și intră în covor și nu le mai scoți în vecii vecilor nici cu mama aspiratorului? De ce nu mai suport să recitesc Corecții? Tot ce vreau să păstrez intact trebuie să îngrop adânc. Trebuie să nu deranjez ce s-a așezat în mintea și-n sufletul meu și probabil că e la fel și cu oamenii. Nu mai zgândări oamenii.”