Collective Identity

Două femei şi un bărbat fac mişcări de balet într-o hală, coordonaţi de un profesor ţeapăn, în şorţ şi cizme industriale. Acordurile din Lacul lebedelor se preling ca dintr-o cutiuţă muzicală, în timp ce, în jurul lor, nişte utilaje pufnesc şi scot aburi. La un moment dat, calmul e spart de un ritm nou, mişcările devin sincopate şi corpurile se eliberează, arătând ce pot şi vor să facă de fapt. Nu e un spectacol pe o scenă, ci filmul online Collective Identity, conceput de coregrafa Sandra Mavhima şi regizat de Radu Aldea. Filmările au avut loc în octombrie, într-o fabrică de confecţii din Bucureşti, unde s-a dârdâit serios şi s-a dansat fără muzică.

„Eu încerc să lucrez pornind de la emoţiile pe care le conţine fiecare interpret,” spune Sandra. „Ceea ce generează emoţia în corp produce mişcarea. Am lucrat fără muzică, ca să nu devenim subordonaţi sentimentelor pe care o melodie ni le-ar putea sugera.”

Sandra (27) avea atât de multă energie în copilărie încât părinţii au dat-o la gimnastică sportivă şi ritmică, tenis, patinaj, volei, arte marţiale. Într-a patra a fost selecţionată pentru liceul de coregrafie, unde joaca s-a transformat destul de repede în muncă.

Dieta strictă, programul draconic şi timpul prea puţin pentru copilăreală impuse de şcoala de balet sunt lucruri prin care au trecut mulţi coregrafi de dans contemporan. „Una dintre problemele pe care am încercat să le ating şi în film,” spune Sandra, „a fost metoda prin care noi am învăţat balet clasic şi cum, încet, încet, profesorii ne-au făcut să uităm că e o artă şi s-a transformat mai degrabă într-un sport.”

Şcoala impunea un eşalon – balerina rusă –, care trebuia atins fizic, estetic, interpretativ, ducând la ignorarea şi chiar anularea identităţii proprii. În numărul mic de roluri pe care l-ar fi putut juca ulterior elevii, libertatea de interpretare ar fi fost şi ea limitată, supusă unor tipare.

Aici intervine declicul şi căutarea unei alte forme de exprimare. Pentru Sandra, aceasta a fost dansul contemporan, la care i-a plăcut că e mult mai actual şi mai liber. „Ce vrem noi prin dansul contemporan,” spune Sandra, „e ca publicul să nu vadă nişte tipologii, ci să vadă omul care se află în faţa lui. Să apropiem publicul printr-o sinceritate mai mare.”

De ce un film despre asta şi nu un spectacol? Din dorinţa de a arăta cât mai multor oameni – categoric mai uşor de prins pe net decât în preajma scenei – ce poate face forma asta de dans şi de ce merită urmărită şi susţinută. Poate fi o privire aruncată între deschiderea a alte două taburi din browser, un „hai să văd” de cinci minute, cu hopuri peste secvenţe, sau o răbdare de aproape 15 minute, cât durează filmul. Important e că e la un click distanţă.

Collective Identity e produs de Rollin Film and X şi 0 Dance Project, cu sprijinul Centrului Naţional al Dansului