Cu calcanul la tribunal: psihologia cratiţei

Calcanul pe care nu îl serveşti pe tavă, pe care nu îl vei găsi pe nici o farfurie în nici un restaurant îşi epuizează suflul în faţa Feminalului, un tribunal feminist, în care femeile acţionează împotriva peştelui din basmul nemţesc, dar mai ales împotriva subspeciei ăleia care a deţinut puterea de-a lungul veacurilor – bărbatul – şi care, aparent, devine victima. Experimentând istoria de la Ava - femeia trimamelară, şefa şi totodată creierul paleoliticului, cea care are ideile, cea care se jertfeşte pentru ceilalţi, lăsându-se perpelită la proţap -, ajungem în istoria contemporană, în care emanciparea femeilor este unul din fenomenele de care mulţi fac abuz pentru a-şi lustrui imaginea.

Calcanul e veșnicia și simbolul chinului de a-i fi inferior omului, e figura ce străbate secolele, sfătuitor al bărbatului, care, uzând de toată forța lui naturală, tinde să devină, chiar împroșcând cu sânge încolo și încoace, cel mai glorios biped. În basmul nemţesc Pescarul și fomeia lui, calcanul este un fost prinţ, potent, dar nu omnipotent. După ce este prins de pescar și aruncat înapoi în mare, fomeia pescarului îl îndeamnă pe acesta să îi ceară calcanului diverse lucruri. Pe măsură ce ea cere să i se îndeplinească dorinţele, ca şi cum acest calcan ar fi un peştişor de aur, ea îşi dezvoltă singură un viciu căruia calcanul, într-un final, nu îi mai poate face faţă: ajunge să îşi dorească să nu mai fie doar Papa, ci însuşi Dumnezeu. Günter Grass schimbă unghiul: bărbatul ar fi în rolul fomeii pescarului, iar peştele, cel care l-ar împinge să facă tot ce-i mai nasol.

În centrul romanului - sigur cel mai bizar, dar şi cel mai bun pe care l-am citit în ultimele trei luni - se află triunghiul straniu al pescarului, al fomeei lui și al calcanului. Povestea se desfăşoară pe parcursul celor nouă luni de sarcină ale Ilsebillei, iterată în ipostazele Avei, Amandei, Sybillei, Mariei şi ale celorlalte femei care străbat secolele. Toate posedă individualitate,
toate deţin ceva din Ilsebill sau Ilsebill deţine ceva din egoul fiecărei femei, la fel şi bărbatul (personajul-narator), care în cele nouă luni dilatate, ce devin veacuri, se ,,metamorfozează” când în călugăr franciscan, când în pictor, când în beţivan. Bucătăresele - Ilsebill participând şi ea la cratiţă -, care formează aşa-numitele cupluri cu fiecare alter-ego al bărbatului, par să se învârtă în jurul ipostazei de femei la cratiţă. Bucătăria reprezintă un loc simbolic, semi-natural, un fel de spaţiu al genezei: bucatele pe care femeile le pregătesc ajută la întreţinerea şi continuitatea speciei umane, femeia o fiinţă detaşată, care nu ia parte la conflictele în care bărbatul se implică cu atâta zel. Feminalul este creat tocmai pentru a stopa prăbuşirea omenirii sub imperiul ideatic al bărbatului şi al peştelui care îl sfătuiteşte ca un vrăjitor. Femeile suprimă vechea ierarhie mondială impusă prin diverse metode: pledând pentru moartea calcanului prin electrocutare, cum e cazul Sieglindei Huntscha, dorind, ca Griselde Dubertin, să arunce în apa comună o doză bună de mercur, sau rostind cea mai gastronomică pedeapsă, fierberea de viu a calcanului ca Ruth Simoneit.

Femeile din tribunal, care, pe parcursul întregului roman, îl judecă, îl eliberează cu condiţia să devină sfetnicul lor. De aici, ne putem întreba ce se mai întâmplă cu liberalismul. Mutaţia la nivel ideatic este evidentă. Femeile vor să fie eroine. Cele nouă luni de sarcină în timpul cărora se povestesc vieţile anterioare concomitent cu procesul sexist la care ia parte calcanul simbolizează timpul dezvoltării, analizării profunde a perechii ea - el şi a faptelor acestora de la începutul lumii, din vremea Avei şi a matriarhatului până în zilele existenţei maşinii de spălat vase. Electrocasnicele, bucătăria, locul unde se află cratiţa sunt toate lucruri şi spaţii antitetice care sugerează fie modernizarea (şi, poate, după unii, despiritualizarea) femeii, fie spaţiul mitic care i se rezervă acesteia, care i se deschide pentru o lume al cărei sfârşit nu îl cunoaştem. Amintirile din vieţile anterioare transcend timpul, Feminalul judecând secolele şi faptele triunghiului mitic femeie – bărbat/pescar - calcan ca şi când ar urma un eveniment spectaculos. Între timp, calcanul se decolorează, participând involuntar la un proces care vrea să schimbe tot ce se întâmplă în basmul nemţesc. Dezvoltarea, mecanizarea sunt prezente încă din vremea contelui Rumford, care îi arată Amandei maşinuţa lui sclipitoare, sfârâitoare, cu care a adunat căldura originară, focul iadului, pe care o vede ca pe o risipă de energie. Rumford pare aici un „călcănaş”, un mic ajutor al părţii feminine.

El construieşte pentru Amanda o bucătărie cerească în care lumea să se sature, contribuind la îmbunătăţirea serviciilor gastronomice oferite, de obicei, de femei. În timp ce procesul se desfăşoară, Ilsebill, ajunsă în luna a şasea, renunţă să îşi mai încorseteze burta, mentalizându-se ca femeie gravidă, ca femeie, iar Lena Stubbe trece de la bucătăreasă la scriitoare de cărţi de bucate - Carte de bucate proletară.

Prin timpul pe care îl experimentează, bărbatul cunoaşte evoluţia celor două sexe, nivelându-şi existenţa: pe lângă legătura strânsă cu realitatea, este aruncat în vise în care îşi naşte propria femeie (parcă ar fi un Adam din care iese Eva), Ilsebill, iar aceasta, la puţin timp după propria-i naştere, devine mama unui băiat care are cap de calcan, un prunc a cărui identitate este o enigmă, un mic zeu care le oferă trecătorilor explicaţii cu privire la politică sau la sensul vieţii.

Cumplit în expunerea vieţii unor personaje (descrie scaunul şi dieta unora), pregnant în descrierile ingredientelor care compun felurile de mâncare savurate atâtea secole, Günter Grass te face să simţi cumva, la un moment dat, poate pe la pagina 630, poate la ceva timp după ce ai citit nebunia asta cu procesul intentat unui calcan pe care, în 2014, îl vezi demitizat, că și în tine se găseşte un calcan care se pregăteşte să iasă afară. Tu îl naşti, încorporând în tine istoria ce există de milenii, precum personajul-narator, care doreşte ca Ilsebill să păstreze în burta ei magnifică nişte bolovani care nu pot fi definiţi. Poate că acest calcan e o carnaţie, e vălul pe care îl putem dezveli pentru a vedea istoria pură a omenirii. Sau poate că e un animal care nu merită decât libertate, o fiinţă fără sex şi fără identitate. Un peşte care nu va cădea niciodată în depresie din cauza faptului că participă în calitate de acuzat la un proces. Un animal superior, al genezei. O structură mitică, indestructibilă, necreată de om. Un suflet al tuturor timpurilor. Calcanul e un plurisemantism la care merită să te gândeşti. Un ghid al istoriei sau un ghid prin istorie. Un fenomen care nu trebuie subestimat. O valoare mitică, în principiu.

Romanul e genial: ai politică peste care pui piper, strănuţi şi te gândeşti ce e naşterea. Nu o să aflu niciodată, cel mai probabil, cine e calcanul. But I’ll enjoy staying up late searching for an absurd answer.

Calcanul, pe raft la Cărturești