Dacă viața ar fi un joc de-a vacanța

Teatrul a crescut-o și a ajutat-o să se maturizeze. Dintre personajele pe care le-a jucat, pe câteva le-a și scris. Și-a schițat mai din pix, mai din vorbe și gesturi ușor stângace mizanscena, care a condus-o pe la festivaluri. Înțelege mai multe pe scenă decât o făcea acum patru ani, dar tot nu o poți categorisi drept copil teribil. Mai are un strop de cuminte care se adaugă shotului de nonconformism.  

 

Scenaristica nu are nici o treabă cu actoria. Bine, are o treabă, dar actoria ține mai mult de teatru, ori la o Facultate de Film, nu există secții separate de actorie, pentru film și teatru, iar acolo nu am dat pentru ca nu am avut curaj. Nu a fost nici un moment vorba că doar cu asta râmâi după ce ai căpătat puțină experiență într-o trupă de teatru, în nici într-un caz, sunt o grămadă de alte căi ce ți se deschid. Adevărat, ți le deschide și actoria, dar trebuie să fii tu, și am simțit că nu sunt făcută pentru așa ceva și nu știu dacă îmi pare rău. Iar scenaristica, totul a pornit de la scris, mereu am avut treaba cu asta. A început așa încet cu povestioare, poezii, proză, până ce-am ajuns în Atelierul de Teatru și a fost așa o simbioză între scris și dramaturgie. Pe mine mă ajută faptul că am făcut actorie la un nivel primar pentru că știu cum să construiesc un personaj și știu ce o să joace actorul în momentul în care îmi va interpreta personajul. 

 

Ce drăguț! Da și nu. În principiu da, pentru mine și alți câțiva oameni a fost mai mult decât o iubire adolescentină, care se presupune că te marchează și te formează ca om, dar până la urmă o uiți. În schimb la mine, teatrul a fost așa ca un demon, și clar va rămâne acolo, dar nu pot să spun că e o iubire în sensul matur al cuvântului. Dar practic, sentimentele când urci prima dată pe scenă, tremuriciul, îmbujorarea, fluturii în stomac sunt cam la fel.

 

(oftează) Ce se lasă în spatele scenei, egoismul, de fapt se lasă cam toată persoana ta, în sensul material al cuvântului. Nu te mai doare nimic, nu îți mai pasă de altceva, griji nu ai. Intri în scenă, ești tu, dar ai personajul care îți dă câte ceva, apoi mai primești câte ceva de la spectatori și lași acolo emoții, pentru că după ce ieși din scenă nu le mai ai. Și e foarte ciudat că de schimbul ăsta îți dai seama abia după ce sala e goală, la repetiții.    

 

Neastâmpărați doar să fie deconcentrați sau să nu fie acolo cu un scop. Dar, neastâmpărul în sine e încurajat, tot ce înseamnă improvizație, spiritul copilului, chiar și ADHD-ul. Dacă ești împăcat cu sine nici măcat nostalgic nu cred că e teatrul. E o balanță dintre ce simți acolo într-un moment pe care-l trăiești și neastâmpărul ală care se vede prin jocul actoricesc. Nu ni s-a spus niciodată «Stai cuminte! Stai la loc! Ține mâinile la spate!».

 

N-am ajuns să port foarte multe măști, vreo șase. Și un singur rol principal care s-a lipit de mine, în care până la urmă personajul eram eu, oricât de clișeic ar suna. E vorba de Corina din Jocul de-a vacanța, piesă pe care am adaptat-o noi adolescenții, după problemele noastre. Ei, și am descoperit că acea Corina eram de fapt eu, tipa tocilară care își dă seama că trebuie să o lase mai ușor, să învețe jocul de-a vacanța, cea care își descoperă și iubirea pentru un anumit băiat. Iar la repetiții mi se spunea că nu înțeleg, că nu trebuie să fac nimic în plus, trebuie doar să fiu eu și să nu mai gândesc sau să încerc să construiesc personajul. Abia pe la ultimul spectacol mi-am dat seama că nu trebuia să fac nimic special, pentru că eram chiar eu.

 

Niciodată. La un moment dat s-ar putea să fie un punct pus de regizor, dar nu de tine. Un scenariu oricum nu are o primă variantă care să rămână și ultima, poate avea de la zece până la o sută. Nu cred că vreodată mi se va părea că un scenariu e perfect sau dacă se va întâmpla asta, a doua zi sigur o să vreau să schimb ceva. Și nici în meserie, îți formezi la un moment dat un soi de imaginație care îți permite să mergi pe stradă, să vezi ceva și să spui «Hm, vreau să fac un film din asta!».

 

Oricum după ce scrii scenariul și trebuie să îl predai, faci și tu o listă cu cei pe care i-ai vedea în rol. Aveam la un moment dat o poveste-fetiș cu un cuplu de bătrânei care se ciondănesc și au relația aia foarte drăguță după 40 de ani de căsnicie, care nu se reduce doar la a vorbi și a se cicăli, ci la tăceri. Și mă gândeam la Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț pentru că în fiecare rol în care îi văd, iar personajele lor nu sunt un cuplu, se observă că au ceva acolo, că au ceva în spate. 

 

Trebuie să fie o ordine și un control al lucrurilor, să știi dinainte, să fii pregătit pentru orice situație și nu poate fi un joc autentic de-a vacanța din moment ce tu te întorci în aceleași blocuri gri. Și din momentul în care nu poți să te joci și ai responsabilități îți dai seama că totul trebuie să rămână pe scenă.

 

Normal, există așa un mic diavol care scocioră cu gheara în tine, însă pentru adevărații oameni de teatru partea asta nu contează. E frumos să urci așa pe scenă, să te știe lumea pe stradă, să te aplaude la final, dar nu la asta se rezumă totul. Esențial e să te lași pe tine complet afară și să nu mai contezi.  

 

Inițial există o groaznică frică de penibil, prin care trecem toți și mai ales noi copiii. Cumva e o frică înrădăcinată în educație, în familie, să nu te faci tu de râs, să nu îți faci de râs părinții când mergi pe stradă, și ajungi pe scenă și există nesiguranța pentru că nu ești o persoană de teatru și ai în față o sută de oameni care schimbă ceva în tine. Partea frumoasă e că teatrul te învață ca e bine să fii penibil și trebuie să fii penibil, dar să ai un simț al ridicolului. O altă frică e să nu îți uiți textul, atunci se oprește timpul în loc și apare întrebarea «ce caut eu aici?», și trebuie să mergi mai departe. Iar a treia cea mai mare frică e să nu-ți uiți recuzita. Eram într-o deplasare în Brașov și înlocuiam pe cineva, iar costumul persoanei respective nu era împreună cu celelalte, nu am dat foarte mare importanță deși îmi spusese, și pe la jumătatea drumului mi-am dat seama și m-am rugat să fie doar o impresie. Când am ajuns am crezut că zăresc costumul, l-am lăsat așa, iar cu jumătate de oră înainte de spectacol mi-am dat seama că nu am costum, iar rolul era cel al unei arăboaice, pe care l-am improvizat și l-am jucat pe jumătate goală.