Damaged, de Andreea Anghel

A terminat la UAD, Cluj, grafică, o combinație între desen, foto, gravură și un pic de pictură. În timpul licenței a avut bursă de studii un semestru în Polonia, unde l-a cunoscut pe prietenul ei. O întreb dacă e tot artist, zice „doamne ferește, e muzician.”

„La muzică electronică 90 la sută e tehnică, 10 la sută inspirație.”

Și în artă cum e?
„Tehnica în principiu nu contează, ideea-i baza, și cum o prezinți publicului. Nu interesează pe nimeni că ai pierdut 30 de zile pe un desen care nu le place.”

Prima mea întâlnire cu lucrările Andreei Anghel a avut loc prin clasa a 10-a, când am găsit o fotografie pe deviantart care m-a inspirat atât de tare încât am scris o poezie plecând de la ea. Nici nu știam că e româncă, am aflat câțiva ani mai târziu. Și tot mai târziu, când am început să vorbesc cu ea, am aflat că despărțirea de fotografie este între timp oficială.

„Cu foto cred că am terminat de tot, prea te limitează (pe mine cel puțin). Acum sunt în stadiul de lucrări de dimensiuni foarte mari, desen combinat cu instalație. Și mai e și faza că tot timpul defapt mi-e frică să desenez și dintr-o dată când chiar îmi fac curaj și mă apuc trece. La foto nu aveam starea asta. Era cam monoton.”

Care e avantajul desenelor la dimensiuni foarte mari, în afară de impactul vizual produs?
Îți dau mai multe opțiuni, ai o suprafață mai mare și nu trebuie să ți faci griji dacă intră sau nu în pagină.

Missing piece e lucrarea de licență -un proiect de maturizare forțată- cu foarte mult research. Ideea îmi venise cu aproape un an înainte în Polonia, și am tot copt-o până am avut un produs viabil. Trebuia să merg într-o direcție mai serioasă din punct de vedere conceptual, comparativ cu Damaged People, care e mai simpluță ca idee și era și un fel de du-te vino pentru că două lucrări erau în România, una în Polonia, și lucram pe rând la fiecare.

Ai concepte puternice. E conceptul pe primul loc sau nu în lucrările tale?
Ce fac eu nu e artă conceptuală, că la conceptuali ideile în sine și abordarea sunt mult mai ermetice. Ale mele deocamdată sunt făcute ca să comunice cu oamenii.

Aruncă o părere despre arta conceptuală, te rog frumos.
Unii preferă conceptualul din lipsa de stăpânire a tehnicii (și dacă au idei puternice și găsesc o modalitate convenabilă de a le scoate la lumină, le iese și toată lumea află cumva de ei și ajung să-și facă un public) sau pentru că arta figurativă în sine e seacă.

Eu am pornit de la ultima variantă și am încercat să fac figurativul sec un pic mai interesant atât pentru mine, cât și pentru restul. Nu vreau ca la mine în expoziții să vină snobii care nu înțeleg nimic, vreau să le placă și să se holbeze la lucrări. De-asta și dimensiunile mari, ca să ai la ce să te uiți. Încetul cu încetul și lucrările mele devin subtil conceptuale, dar pentru mine stăpânirea ariei ăsteia presupune o cultură pe măsură. Deci, cu cât învăț mai mult, cu atât arta mea se conceptualizează mai tare.

Ce te inspiră?
Mă inspiră ce se întâmplă la nivel global, cultural, nu ce e în România. De exemplu fază cu Auschwitz-ul. Mi-a venit ideea când vedeam zgârieturile în camera de gazare, dar nu în sensul că „pfuai, acum o să fac o lucrare super lacrimogenă ro-evrei”, instant am corelat situația cu ce-mi zisese unul dintre părinți când a împlinit 50 de ani, adică „mi-e groaznic de frică de moarte și că îmbătrânesc”. De-aici am început un fel de demers să văd care e relația om- ca entitate în fața morții și cum se schimbă ea în funcție de religie, vârstă, statut social, și îți dai seama că deși tu o aplicai pe alții și îi foloseai ca obiect de studiu, de fapt îți dădeai ție răspunsuri.

Artiști preferați?
Detașat Urs Fischer, dar apreciez mai mulți, ca Amselm Kiefer sau Damien Hirst pentru cultul inevitabil al personalității și unicornul ăla genial din formol. Teoretic sunt mulți, dar momentan domnul Fischer e pe primul loc, e genul care face instalații ce interacționează diferit în funcție de timp, situație, spațiu, omul care le privește, la el e sociologie și conceptualism aplicat ca la carte.

Primul desen?
Potretul lui Brian Molko, aveam 11 ani, deși am desene de la 5 ani cu scene de sex foarte explicite.

Nu te-a tentat niciodată să faci film?
Ba cum să nu! Inițial am crezut prin a 11-a că așa o să duc fotografia mai departe, dar mi-a convenit mai mult desenul, în mare parte pentru că nu era nimeni care să-mi arate tehnic cum se face cinematografie. O să fac mai pe la sfârșitul anului un clip pentru prietenul meu, ca să-și lanseze oficial trupa. It's a big deal and i'm kinda stressed about it, pentru că probabil o să fac un fel de animație care sigur o să ia foarte multă vreme, dar eu zic că o să merite.

Te inspiră mai mult Polonia decât România sau locul în care trăiești nu are legătură cu ceea ce creezi?
Nu Polonia în sine, ci faptul că sunt o străină în Polonia și câteodată sunt destul de singură și acumulez frustrări și creez. E o chestie care pentru mine funcționează așa : 1. mă ajută la început, când am mers cu bursă, să trec peste faptul că sunt complet singură și nu am cu cine comunica, și 2. culmea, lumea când vedea lucrările devenea brusc sociabilă și mă invita la tot felul de evenimente. Deci nu mă inspiră Polonia sau România în sine, ci modul în care eu reacționez când sunt acolo.

Adică arta e un mod creativ de a te refula sau nu e neapărat o condiție?
Eu pot cam în orice situație. Mă rog, trebuie disciplină oricum. Dacă mergi pe ideea de „o să creez când mi se scoală sau când mă pocnește chefu” o să stai mult și bine. Când desenez/pictez/manipulez îmi fac creierul să tacă, e cam singurul moment în care mă accept pe mine așa cum sunt. Mintea mea de felul ei îi mult prea aglomerată, mai nou mă trezesc noaptea cu idei de lucrări și trebuie să mă forțez să mă trezesc să le notez că evident adorm și le uit. Nu o consider refulare, pur și simplu trebuie să creez regulat că altfel nu poate sta lumea în preajma mea.

Ca artist crezi că te poți susține numai din ceea ce faci sau e nevoie să mai ai un alt job?
Deocamdată am destui bani strânși și puși bine ca să pot trăi din artă, și mai ales de Crăciun lumea cumpără. Doar că mai nou devine cam experimentală și îmi cam pierd din admiratori (vorba aia, you win some, you lose some). Dacă o iei per total, arta mai puțin comercială/de pus pe pereții livingului = artă mai bună (cel puțin din perspectiva contemporană). Mai nou mai fac câte un design pe ici pe colo, mai câștig câte-un concurs cu bani...e ok. Doar că de felul meu trag tare și mă înscriu la multe chestii, ceea ce culmea, mănâncă mult timp, deci nu prea am vreme de un job. Acuma depinde fiecare cum funcționează. Reversul medaliei e că îți găsești un job, dar îți ocupă tot timpul și ești obosit și nu mai ai chef de artă. Oricum, artiștii ăștia boemi preferă să facă foamea pentru arta lor, eu gândesc un pic mai practic, că, de exemplu, la un moment dat trebuie să duci mașina la service și te toacă de 1500 de ron dintr-un foc și tu trebuie să-ți iei 3m pătrați de pânză pentru următoarea lucrare și deci, ai o problemă.

Planuri de viitor?
Să-mi găsesc naibii o galerie să mă reprezinte odată, pentru că-mi place să lucrez cu deadline-uri și planuri clar trasate. Să am propriul atelier în care să pot să lucrez cu acrilice pe jos (am o tehnică ce presupune inundatul efectiv al spațiului cu găleți de vopsea acrilică diluată, deci evident nu pot face asta în apartament și mă enervează), și să ajung în Asia și în New York. Momentan aș avea posibilitatea financiară, dar celelalte 2 puncte de mai sus primează.

Lucrările ei, pe behance și pe carbonmade.