Dansul e un dezechilibru perfect

Nu-mi amintesc în ce moment dansul s-a apropiat de mine ca un instinct natural. Nu aş putea să fixez în timp clipa în care mâinile au vrut să se înalţe mai mult, picioarele au vrut să se afunde în pământ, spatele a vrut să se arcuiască mai mult ca niciodată.

Corpul a vrut să se contorsioneze într-o realitate mult prea rigidă, să devină flexibil aşa cum niciodată nu fusese. Fiindcă mintea se schimbase de-a lungul anilor, iar corpul rămăsese în urmă. Am recuperat, prin zeci de ore de dansator amator. Iar toate aceste ore, zile, luni din cei doi ani în care am reuşit să nu las să treacă o săptămână fără câteva zeci de minute de dans, m-au ajutat, pe final, să simt că un workshop de dans contemporan de trei zile nu va mai fi o provocare pentru corp, ci doar una pentru minte.

N-am ştiut la ce să mă aştept. Am plecat cu un bagaj mic, dar cu emoţii mari. După ce urmăreşti performance-uri, după ce pleci acasă după spectacole să le descrii, te trezeşti participant, tu, un introvertit, un om care nu şi-ar fi imaginat că ar putea să danseze în faţa altor necunoscuţi, ţintă a zeci de priviri atente la fiecare mişcare.

Dar corpul trebuia să se înalţe, mâinile cereau mai mult, muşchii voiau să simtă că vibrează. Iată ce am scris după ultimul spectacol de dans contemporan pe care îl văzusem:

„Trebuie să scrii despre dans. Despre linia fină a oaselor, despre pielea netedă care acoperă într-un strat subţire şi alb, ca de porţelan, muşchii. Despre cum se răsuceşte corpul acela neted şi alb care nu pare să aparţină nimănui, mânuit de o forţă pe care n-o poţi înţelege. Un tot întreg şi turnat, un corp în mişcare de dans, în paşi pe care tu nu-i poţi face. Nu încă.

Trebuie să scrii despre mirosul acela de praf amestecat cu transpiraţie, acru, înţepător. Toate mişcările acelea şi toate clipele îţi trec prin faţa ochilor. Păstrezi în minte mirosul ca să le poţi rememora pe toate. Pentru tine e încă durere. Îţi încordezi muşchii şi te dor. Nu ştiai că te poţi întinde atât de mult, nu ştiai că picioarele tale se pot sprijini doar pe vârfurile degetelor atâtea minute în şir. Nu ştii încă dacă să devii una cu muzica, dar uiţi de tine. Pe urmă, e suficient să-ţi aminteşti de ceva, orice, ca să cazi, să faci un pas greşit. Dansul e un dezechilibru perfect.

Mişcările nu sunt ale tale fiindcă nu le-ai putea descrie, nici tu nu le înţelegi. În dans e tot teatrul şi acolo e toată poezia. Nu dansezi tu, ci corpul tău pe care nu-l controlezi. În secunda în care încerci să devii conştient, jocul se risipeşte.

Trupul tău e contorsionat, azvârlit brutal de o forţă care nu-ţi aparţine, de o muzică pe care nu tu ai creat-o. E forţa în mâinile căreia te laşi, moale ca o păpuşă de cârpă, dar cu cea mai mare încredere din lume. Nimic rău nu are să ţi se întâmple: vei dansa.”

Nu mi-aş fi imaginat că o să dansez şi eu. Chiar eu, tocmai eu, spectatorul. Dar corpul ăsta care îşi dorise de atâta vreme să devină flexibil a făcut faţă cu brio. Doar mintea l-a mai ţinut captiv pe alocuri, doar mintea mult prea conştientă, stăpână atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului. Eckhart Tolle atrage atenţia asupra minţii care ajunge să ne controleze când încetează să mai fie un instrument. Am simţit asta atunci când încă eram prezentă, când nu reuşeam să mă detaşez, când nu puteam, mai exact, să fac linişte.

Iată de ce meditaţia, exerciţiile de yoga şi dansul contemporan merg mână-n mână, cel puţin pentru mine. M-am bucurat să regăsesc toate astea într-un singur workshop de dans contemporan. M-am bucurat să văd că pot dansa şase ore pe zi, ca a două zi corpul, deşi cu uşoare vânătăi, continuă să facă faţă altor şase ore de dans, ba mai mult, să se bucure de ele. Dansatoare amatoare şi fericită. Şi-am vrut mai mult. Unde plec eu acum să îmi supun corpul aceluiaşi tratament? Cum fac ca mai departe să depun acelaşi efort pe care l-am simţit ca fiind cât se poate de benefic?

E zece dimineaţa şi facem Salutul Soarelui. Ne reamintim unde suntem, de ce suntem aici, ce urmează să facem. Închidem ochii şi ne imaginăm corpul nostru în spaţiu, în raport cu ceilalţi, în raport cu tot ce se află în jurul nostru. Muşchii încep să se încălzească. Sunt exerciţii pe care putem să le facem. Poate că forţă grupului ne face pe fiecare în parte să credem că suntem în stare de mai mult. Şi funcţionăm astfel mai bine, de parcă energia fiecăruia dintre noi îl susţine pe celălalt.

„Când închideţi ochii, imaginaţi-vă cum trimiteţi energia prin mâinile voastre”, ne spune Bianca în timp ce noi, ascultători, încercăm să ne imaginăm, mai întâi, cum arată energia noastră. Atâtea lucruri ne-au scăpat şi ne scapă în vedere şi atâtea lucruri poţi descoperi în doar trei zile de dans contemporan. Mişcările sunt ale noastre şi numai ale noastre. Învăţăm să fim Apă, Aer, Foc şi Pământ. Învăţăm că avem o libertate de mişcare pe care nu ne-o cunoscusem. Mă sâcâie încă mintea. Mult prea prezentă, mult prea conştientă, îmi opreşte unele dintre mişcări. E un exerciţiu minunat cel al uitării de sine, cel în care imprejutarile dispar şi devii una cu dansul. Nu am ajuns încă în acest punct, nu când există şi spectatori. Mă întreb însă ce simte un dansator profesionist când e pe scenă. Când, în faţa publicului, vorbeşte prin limbajul secret al sufletului. Când dezvăluie tot, fără teama că ar putea fi judecat pentru paşii făcuţi, unii mai bine, alţii mai stângaci.

Am plecat cu un bagaj mic, neştiind că mă voi întoarce cu una dintre cele mai bogate experienţe pe care le-am trăit până acum. Fiecare pas pe care îl faci în afară cercului în care îţi imaginezi că eşti închis te duce mai aproape de tine. Şi, aşa cum a spus cândva Pina Bausch, înţelegi că, dacă nu dansezi, eşti pierdut.

Workshopul Biancăi Oichea s-a ținut între 25 și 27 iulie la Centrul Cultural Reduta din Brașov. 
Fotografii de Alina Andrei. 
***
Ce bijuterii face Mihaela.