Dasvidaniya forevăr

Nu am să susțin că am „cunoscut” rușii sau Rusia și scrierea asta nu-i o generalizare. Faptul că vezi pe stradă un bărbat în alb și-n șosete (tot albe) cu fața spartă și sângele șiroaie pe tricoul cu BOX ING nu caracterizează o națiune. Nici că un nene iese lejer din supermarket cu un Kalashnikov în mână sau că două fete vin călare la o petrecere rave, cai pe care îi lasă în parcare. Imaginea asta e doar o parte a Moscovei a cărei martoră am fost timp de două săptămâni.

Oamenii din metrou nu vorbeau între ei. Nu erau grupuri, nu se râdea, știu că oriunde mergeam eram cei mai gălăgioși și o colegă din Japonia și-a propus ideea asta drept scop, iar persoanele se uitau la noi intens și îndelung. Era mereu muzică și de multe ori sovietică la scările rulante și o persoană într-o cabină de sticlă supraveghea tot demersul. Nu mai zic că totul deborda în aurul și stemele fostului sistem.

Am avut întâlniri/conferințe cu artiști/istorici și cele mai interesante au fost vizitele la studio. Cei implicați în artă sau mișcări anti-sistem au studiourile în fabrici unde trebuie să semnezi de intrare-ieșire. Se fumează, se bea vodcă și se vorbește despre opresiune, plus de faptul că arta lor nu e atât de „intensă” încât să părăsească țara. Cel mai mare exemplu în acest caz de artist-acționist era și este Oleg Mavromatti, soțul profei mele, care s-a răstignit în semn de prostest împotriva artei instituționalizate și comerciale. A fost în proces cu biserica timp îndelungat și a fost nevoit să plece din Rusia pentru a nu fi arestat. Oleg este văzut ca un fel de erou și cei care au rămas în fosta Uniune Sovietică încearcă cumva să continue mesajul lui.
La deschiderile de la galeriile de artă independente e mereu câte o formație cu mesaj puternic care poartă doar chiloți transparenți; iar oamenii vin de pe la alte etaje și le scot instrumentele din priză.

De la istorici am învățat că femeile o iau razna (la propriu), sunt discreditate pentru că munca lor era mai importantă când colaborau cu bărbați, li se spune că arta lor e girlish și prin urmare nu au expus în ultimii zece ani. Dar femeile au un fel de rețea underground, se știu între ele și organizează expoziții și evenimente în afara Rusiei. Tot așa participă și la bienale de orice fel. Cu graffiti-ul și arta stradală a fost mai greu după Pussy Riot, dar nu imposibil. Cele mai multe mesaje vizează biserica și legile sistemului care asupresc femeile și drepturile lor: să naști după viol că te-ajută D-zeu!

Cele mai interesante spații expoziționale sau de performance sunt la Garage și Maneș, dar nici muzeul Pushkin nu se lasă mai prejos - au ghizi peste tot care nu te lasă să respiri și vor să îți dea mereu explicații ca să înțelegi tu tot-tot-tot ce-i acolo și ce vrea artistu’ să zică. Partea faină la Pushkin e că fiecare artist are „camera” lui și totul pare ca un imens apartament decomandat de la noi.

Din păcate, am rămas prea puțin senzibilizată de arta moscovită și mi-am dat seama că nu mai pot fi atât de impresionată de un tablou pe perete. Aș fi picat în fund acum 5 ani dacă aș fi văzut un Kandinsky. Acum am reușit să admir detașat munca, măreția și dimensiunea în sine. Dar nu mi-a stors vreo intensă emoție. Adică înțeleg ce și cum și evident, contextul istoric trecut și actual, dar nu pot să mă minunez la fel ca și când văd arta-inteligentă a lui Simon Tahir sau când experimentez grandiozitatea cumva simplă a lui Rashid Johson.

Altfel, am fost prin parcuri și am văzut steme și sculpturi celebre ce evident aveau o altă idee inițială și alt context decât cel super folosit de propagandă sau de Mosfilm; e cumva fascinant să deconstruiești și să ai acces la o informație mai a locului. Tot prin parcuri am învățat că moscoviții sunt pro orice merge pe oricâte-roți și nu e mașină. Rezultă un fel de mișcare consumeristă care pare să aibă scopul de a nu-ți mai folosi picioarele și de a avea gadgeturi pe care nu le-am mai văzut niciodată - skate, bici și alte chestii sunt total out-fashion. Tot prin parcuri am văzut cum în fântânile publice te poți scălda când e sărbătoare națională, cum ar fi ziua armatei. Tot testosteronul s-a luat la întrecere de flotări după foarte multă tărie și la bălăceală cu rațele. Drept că au niște rațe superbe ce nu am văzut nicăieri: cu negru și auriu, de m-am gândit și eu de două ori. Cu tot cu toată distracția, oamenii erau rezervați, nu gălăgie, nu nimic. Adică nu pot să nu compar cu alte manifeste, unde aici nu puteai spune că e sărbătoare națională sau că poporul rus era în stare de ebrietate. Prietena mea J. cu care mi-a petrecut această zi și care e rusoaică, se întreba de ce oare doctorii sau profesorii nu fac la fel de ziua lor națională. Ca să admirăm această sărbătoare, am stat cu J. pe o bancă 15 minute, timp în care am primit 2 mari oferte. Țin să menționez că niciun domn nu era turmentat. J. începe să râdă și îmi transmite mesajul de la primul domn: „A zis să îți traduc că nu am cum să răspund eu pentru amândouă. A întrebat dacă vrei să facem sex în grup, că îți lasă numărul și suni tu.” M-a bufnit râsul, pe J. și mai tare și am zis Niet, Spasiba!, moment în care el a adăugat abilitățile sale de bucătar și de maestru la vioară. În 5 minute apare alt domn care știe engleză, printre puținii oameni ce știau engleză; bănuiesc că era foarte pregătit, și întreabă dacă dorim să îl însoțim la St. Petersburg; în această călătorie cu trenul ce durează între 6 și 8 ore, și că biletul e din partea dumnealui. Niet, Spasiba!, am răspuns și acum, întrebându-mă dacă biletul ăla era și retur sau ideea era una de simplu plasament.

Alte mentalități/idei întâlnite, idei pe care profa ni le-a tradus și care au avut loc la un eveniment ce îi prezenta lucrările în retrospectivă: un nene a întrebat-o dacă nu prin faptul că face artă feministă (că doar nu-i nevoie de ea, că femeile au drepturi egale de la războiul rece încoace), și-a pus un blestem asupra ei și de-asta a avut cancer la sân? O tanti a zis că ea nu pricepe de ce se aduc în Rusia probleme de rasă, orientare sexuală sau gen, că ei nu sunt rasiști sau sexiști și nu au negri și homosexuali, că astea-s probleme din America, unde ea din nou nu pricepe de ce problemele există mai ales cu persoanele de culoare că doar au președinte negru. Și nu s-a rezolvat? Păi da cum? Și acum o să aibă o femeie și o să se rezolve și problema cu feminismul!  Pe mine m-a dat gata tot acest enunț tradus cu greu la micul dejun, de m-am înecat cu morcovii ăia murați – absolut geniali - și pirogile rusești cu cartofi și ciuperci. Știam prin ce a trecut profa și mai recent mi-a spus mai multe detalii legate de sistem; dar totuși „gluma” cu cancerul pe care l-a avut chiar pe durata sarcinii mi s-a părut de neiertat. În schimb, profa râdea de toată situația și a zis că din păcate asta e imaginea creată de Rusia pentru Rusia. Poate de asta m-am simțit eu printre învingători văzând-o cât de punk e, cum râde din orice, că are o fostă-carieră de VJ și s-a declarat runaway child. Și la tot acest mélange l-am mărturisit și eu prin în evenimente la care am reușit să particip, cu travestiți superbi la petreceri rave ce dansau în piscină, cu tineri ce se sărutau în public; tinerii ăia ce poartă mărci sportive cu design vechi când se zbânțuie, dar îți lasă spațiu să te exprimi din toate membrele. Respect!

Pe durata acestei șederi am înțeles că sistemul nu se joacă, că am fost singura dintre colegi căreia i s-a oferit cu blândețe viză doar pe durata cazării la hotel, deși în mod normal se oferă plus 30 alte zile cu intenția de-a savura Rusia. Nu am primit vreun motiv sau o justificare. Colega mea de cameră, L., a încercat să facă o poză la o mașină de armată. Că i s-a părut ei drăguță și nu a văzut reacția șoferului care a avut cel mai scurt gest de nu pe care l-am văzut vreodată. Eu nu sunt genul „panică, hai să fugim că se scufundă barca”, dar după ce-am sunat la ambasadă referitor la expirarea vizei și mi-au zis că trebuie să merg să plătesc extindere de o zi sau nu o să mă lase să plec și o să ajung și la închisoare, am luat-o pe L. de umeri și i-am zis că ar fi cazul să plecăm, că nenea a zis un nu nerostit de i-a alertat și pe ceilalți 6 din mașină care erau pierduți pe geam sau prin telefoane. Nu am văzut un gest mai efficient, alertant sau vizibil.

După ce am luat alt bilet de avion totul părea mai mieros. Am zis că voi delecta acest timp rămas nestresabil. Înainte de a pleca de la hotel, dimineața, singură cu o aplicație de metrou în alfabetul chirilic și cu viziunea setată pe detectat oameni cu bagaje care să meargă spre aeroport, nu am avut cum să-mi printez biletul, dar mi-am zis că nah, cu tehnologia or fi și ei pe val chiar dacă netul e super-prost peste tot. Abia m-au lăsat să plec. Mi-a zis o domnișoară de la securitate că trebuie printat! Voiam să îi spun că am încercat, că nu îmi scanează aparatul vostru telefonul și că celelate aparate nu sunt funcționale. Bine că nu am apucat să transmit atâta informație, că și-a ridicat mâinile la piept în semn de cruce și am tăcut instant. Mi-a făcut semn să trec la vameș și a zis ferm: „fine, you’ll be back!”

Abia am reușit să-i conving pe cei de la compania aeriană că ar fi cazul să îmi printeze ei biletul că doar cu ei „zbor”, că ăsta e bilet electronic și să nu mă trimită la cafenele că nu știe nimeni engleză și mai am o oră până pleacă avionul. Am ajuns la vameșă pentru o juma de eternitate. Nu dai pașaportul și pleci. Pe sticla ei de protecție era inscripționată măsura pentru înălțime. Mi-a făcut poză, s-a uitat la mine, s-a uitat la pașaport, l-a scanat, s-a uitat la viză apoi a luat lupa și s-a mai uitat la toate încă o dată. N-am avut emoții în viața mea la aeroport, dar în Rusia m-au torturat gânduri până s-a sfârșit așteptarea de la intrarea și ieșirea din țară. Și cumva pe tot parcursul ei trebuia să fiu atentă la ceva. Poliția era peste tot, cu câini, fără câini, cu botniță și fără botniță, diferite tipuri de uniforme, armata pe la metrou și în alte spații publice, iar la un moment dat colega mea de cameră a început să se distreze testând vigilența polițiștilor, făcând fotografii la chestii interzise.

Cumva am avut senzația că lista neagră e mai scurtă.

***
Ioana Țurcan este la master în anul III la Colegiul de arte vizuale și performative Syracuse, NY, unde studiază producție de film. La Moscova a fost cu un program de vară de 2 săptămâni organizat de facultate.