De ce a îmblânzit Mihaela Dancs o boxă?

teren de dans - one to all este un performance de dans contemporan pe care l-am văzut pe 30 octombrie și a apărut ca un apendice natural în timp ce autoarea lucra la versiunea one-to-one. În one to all, corpul de om face corp comun cu corpul obiect, împreună ele devin unul, iar one-ul ăsta se adresează publicului.
teren de dans/ one to one propune un cadru corp la corp, în care unicitatea fiecărei întâlniri, prezența celuilalt, proximitatea, mișcarea sau nemișcarea, liniștea sau muzica declanșează schimburi și transformări continue și nedeterminate la nivelul celor două corpuri. De aici e un pas către apariția unui dans irepetabil, un dans ce aparține acelui moment. Am fost la one-to-one în luna martie, de fapt la o repetiție. Senzația cu care am rămas a fost că am participat la o lectură fizică participativă, în care am studiat corpul meu și corpul coregrafului, pe muzică.

Începutul

Când am întrebat-o cum au apărut spectacolele astea, Mihaela a povestit de pura idee a „terenului de dans“: „îmi doresc ca spectatorii să plece de la spectacolele mele energizați, cu chef de făcut lucruri.” Într-o manieră generoasă, piesele create până acum de ea, indiferent de concepte, teme sau mesaje, sunt axate pe transfer de energie și acesta este și feedbackul venit din public. „Mă interesa, deci, să găsesc un cadru care să permită publicului să-și folosească acea energie transferată, acel imbold, un cadru în care convenția transferului să se dilueze, să nu mai presupună neapărat dansator pe scenă și public șezând.”

Experiența performance-ului one-to-one este percepută de corp destul de strong la momentul întâmplării, iar cenușa ei metabolică e persistentă în timp, în sensul că, pentru cine mă întreabă: nu, nu e ca atunci când te zbânțui într-o cameră cu cineva. Intri într-un spațiu cu un coregraf care poartă o căciulă. Te așezi pe un scaun. Poți să porți și tu căciulă. Poți să nu te miști dintr-un colț. Poți să imiți coregraful. Poți să ignori coregraful. Poți să lucrezi cu el sau să îți faci propuneri de mișcări. Eu am simțit că o asistam pe Mihaela și că, făcând asta, se crea suficient spațiu ca să am timp să mă observ pe mine în raport cu mișcările. Eram ca pe un teren de sport, doar că era al nostru, nu al școlii. Când faci asta, îți amintești de personalitatea ta, de trăsăturile care te conturează în raport cu ceilalți, te face să pui la îndoială sau măcar să chestionezi limitele în care îți pui corpul în viața de zi cu zi și ce înțelegi din engagement-ul interpersonal, pentru că te întrebi: este corpul meu un corp activ, conștient de el însuși sau pasiv, uitat, ignorat? Pentru că și Mihaela se întreba dacă proximitatea ar intensifica transferul de energie și ar contribui astfel la punerea în mișcare a publicului.

Negocierea

Noțiunea de tranzacționare s-a împletit printre reacțiile spectatorului - corpul meu răspunde kinestezic și afectiv. Ce fac cu reacțiile astea? Stau pironită într-o convenție? Automat, nevoia a fost de a elibera pe acela care urmărește, iar asta se întâmplă în one-to-one. Îți iei reacțiile și i le oferi coregrafului.
Un alt element tranzacțional pe care l-a strecurat Mihaela este căciula. Sunt sigură că toată lumea care a fost la teren de dans, indiferent în ce versiune, s-a întrebat de ce Mihaela dansează încăciulită: „am ales să lucrez fără contact vizual pentru că mi se pare că prin contact vizual "fur" atenția de pe corp. Dacă mă mișc și mă uit în ochii tăi, declanșez în tine cu totul altceva decât atunci când nu mă uit în ochii tăi. Mă interesa ce produce doar mișcarea corpului în ceilalți. Cum transmite. Cât. Apoi căciula a devenit un element prin care asigur intimitate spectatorului.”

Narativul

În teren de dans - one to all, Mihaela cucerește monitorul care îi oferă sunet. Dacă e ceva care mă frapează de fiecare dată când mă gândesc la cum lucrează ea cu fizicalitatea, este capacitatea ei uluitoare de sinteză. Mihaela extrage esențialul și operează cu un limbaj simplu. Context: în sala neagră, scociul alb delimitează ceea ce înseamnă teren, iar reflectorul bate peste Mihaela, și ea îmbrăcată în negru, asortată cu o boxă pe un trepied. Sistemul de sunet devine un personaj în planul narativ pe care îl propune coregraful, dar asta se întâmplă numai pentru dansul nu se poate disocia de el. Discursul Mihaelei însă merge mai departe, pentru că rolul ei se transformă pe rând dintr-un explorator egal într-un cuceritor de teritorii noi, într-un participant submis, într-un partener plin de nevoi și sfârșește prin abandonarea pozițiilor. Ce e fizicalitatea și ce mai e spațiul acum? Terenul de dans e spațiu, spațiul e corp, corpul e muzică, muzica e spațiu, muzica e corp, corpul e teren de dans.

La one-to-all, palierul de comunicare pornește din același context, însă nu ai niciun punct în care traiectoria ta atinge traiectoria coregrafului. Tu ești spectator și urmărești, însă mie mi se pare esențial să ai în memorie experiența one-to-one-ului, și asta e și ordinea în care recomand să fie consumate aceste două spectacole. Pleci de la germinarea creativă și interactivă din one-to-one, în care stabilești o relație cu performance-ul și cu coregraful, apoi o extinzi din punctul de vedere al comunicării. Te lași pe tine un pic în urmă și urmărești mai mult. Asculți, nu vorbești. Mihaela zice că versiunile merg bine împreună, dar se descurcă și singure: „one to all nu e one to one pentru mai mulți spectatori, cum one to one nu este one to all pentru unul singur.”

Cum ai construit teren de dans? Ai pornit de la zero, te-a inspirat ceva?

Cumva am construit de la zero, având însă în spate adunate proiectele, spectacolele cu anduranță fizică, epuizare, comunicare energetică și tot asa. Dar până să știu că voi ajunge la două versiuni, am știut că voi lucra cu muzica, cu Rufi adică (n.red. Marian Cîtu, sound designer), că muzica va fi principala sursă și resursă, the main impulse, responsabilă cu punerea corpului meu în mișcare, pentru a construi și mai apoi transfera energia asta despre care spuneam mai sus. Așa că am ascultat multă muzică. Rufi a venit cu propuneri, eu cu propuneri, cine se mai găsea prin preajmă cu propuneri, până când am alcătuit un fel de bază, am adunat muzica la care corpul meu răspundea foarte puternic. Muzica care mă mișca. Inspira. Sprijinea. Susținea. Încărca. Apoi am avut imaginea asta în cap, chenarul dreptunghiular alb pe covorul negru, care să delimiteze terenul, ca la sport, ca la tenis.
Pentru că aveam nevoie de sunet serios, Rufi mi-a tot adus boxe prin foaierul studio CNDB, spațiul principal unde am lucrat. Boxe fără stativ, boxe cu stativ. Le tot învârteam prin spațiu, prin dreptunghiul delimitat cu scoci alb. Pe ele, pe mine în jurul lor. Visam instalații cu multe multe boxe și oameni mișunând printre ele, era interesant să văd cum se schimbă sunetul în spațiu în funcție de cum le așezam sau cum mă așezam față de ele.
Ideea de one to all a apărut când mi-am dat seama că ieșisem din propunerea inițiala și că îmi dădeam voie să mă joc, să încerc tot felul. Devenise foarte prezent obiectul în sine - boxa, și din ce în ce mai important și arzător să lucrez cu fizicalitatea sunetului, a muzicii, să vad ce îi face corpului atunci când intră în el prin tot felul de părți, prin cap, spate, burta, bazin, genunchi, tălpi.

Nu e greu să faci spectacole în care ești doar tu cu tine, din punctul de vedere al motivației și evaluării?

Din punctul de vedere al motivației nu, absolut deloc. Plus că nu sunt doar eu cu mine chiar așa tot timpul, îmi iau o perioadă pentru asta, dar de la un punct încolo confrunt ceea ce fac cu alți oameni. Am nevoie de asta. Pentru one to one, de exemplu, până să fie premiera, am invitat în perioada repetițiilor multe persoane, așa s-a și construit de fapt mare parte din ce e acum.

Ai luat în calcul interacțiunea publicului cu tine în formulă one-to-all? Brownian, așa.

Adică să mă gândesc că poate vin oameni în dreptunghi acolo cu mine și cu boxa? Not really. Nu cred că e foarte inviting set-up-ul. Pentru mine e interesant că în propunerea asta aparent nu lucrez cu prezența publicului, mai degrabă îl invit să observe relația om-sunet-obiect, să audă sunetul prin intermediul mișcărilor corpului meu, să simtă mișcarea prin intermediul sunetului, dar și a impulsului vizual. Acolo muzica creează un spațiu, terenul de dans e un spațiu, corpul devine teren de dans, dar și muzica devine corp. Mă interesează mai puțin semnificația, ceea ce primează este mișcarea corpului meu generată de vibrația sunetului.

Cum te-ai simțit aseară sub căciulă și mai ales după? Ce lasă o premieră în tine, ce schimbă, ce atinge?

Sub căciulă uneori mă simt protejată, alteori de mii de ori mai vulnerabilă și mai expusă decât fără. O păstrez pe ochi cam din aceleași motive pentru care o am și la one to one, e mai mult vorba despre ce construiesc cu ce simt și nu cu ce văd, apoi cred că mă potrivesc mai bine cu partenera de scenă, boxa! După m-am simțit obosită. E interesant că mă întrebi ce lasă o premieră în mine. Aseară a fost a doua oară când am prezentat teren de dans one to all, prima dată fiind prin martie în Like CNDB. Trecând atâta vreme între cele două, acum când m-am reapropiat de material și l-am reluat în repetiții am simțit că anumite situații sau elemente din primăvară nu mai stau în picioare acum, nu mai cred în ele, așa că practic am redeschis lucrul, am renunțat la unele, am generat altele, una peste alta am simțit-o din nou ca pe o premieră.

Cred că fiecare reprezentare publică a unui spectacol redeschide niște întrebări pe care mi le-am mai pus sau naște altele. Asta și pentru că nu am practica datului de spectacole așa ca într-o stagiune de teatru, de exemplu. Normal că există și varianta aia în care atunci când revin asupra unui spectacol pot decide să îl las așa cum e, dar na, timpul trece, lucrurile se transformă, evolueză etc., exista necesitatea aia să îl ancorez în prezent, să îl fac viu și în legătură cu ce e atunci.

Despre autor/coregraf

Mihaela Dancs dansează în teatre, apartamente, galerii de artă, fabrici, biserici, studiouri de dans, poduri, muzee din Bucureşti, Londra, Timişoara, Veneţia, Praga, New York, Viena, Stockholm, Frankfurt, Cluj sau Tokyo. Colaborează cu Cătălina Gubandru, Mădălina Dan, Florin Flueraș, Paul Dunca, Carmen Coţofană, Vava Ștefănescu, Rui Catalao, Cosmin Manolescu, Zan Yamashita, Doris Uhlich, Andreea David. În 2016 inițiază Totul Pentru Endorfine.

Programați-vă la Teren de dans one-to-one.
Mergeți la Sezon de dans contemporan CNDB București în mișcare.