De ce n-o facem în drum?

Nu e ceva ce am premeditat, dar să vezi atât de multe exemple de oameni singuri e reconfortant. Singurătate inconștientă, negată, urâtă, plăcută, banală. Singurătate de care te agăți, în care te simți comod, pe care vrei să ți-o răzui de pe piele, sau pe care o ții în cămară și te înfuleci cu ea când nu te vede nimeni. Asta e De ce n-o facem în drum, o succesiune de monoloage care se completează unul pe celălalt, vorbind despre singurătate în atât de multe feluri încât la sfârșit e evident că nimeni n-are cum să se fofileze.

O aștepți pe iubită într-un bar și te gândești cum prietenele ei fac mișto de începutul tău de chelie, te trezești în mijlocul nopții și te holbezi la tavan, te împrietenești cu o mătură într-o benzinărie când afară plouă de rupe, începi să te fuți cu un văr îndepărtat pentru că e cea mai civilizată opțiune din barul care bubuie a replici de agățat luate de pe net, visezi la o păpușă voodoo cu moaca lui taică-tu în care să înfigi toate acele din lume, stai în spital în niște pijamale tot mai lălâi și te gândești cum vizitele ar trebui interzise - „viii cu viii, morții cu morții”.

Și da, e enervant să ți se transforme toată casa într-o expoziție IKEA și să nu poți să te faci rangă cu băieții în fiecare seară dacă ai chef, dar senzația aia când stai în fundul gol (în sfârșit poți, fără reproșuri) într-o sufragerie plină cu flori pe care nu tu le-ai vrut, comparată cu senzația de sufocare care se întinde câțiva metri pe pereți la fiecare „de ce n-ai spălat vasele cu buretele care trebuie” și „de câte ori ți-am spus să pui dopul la șampon”, a doua variantă sună a ceva cu care te-ai putea obișnui, sau poate chiar ar ajunge să-ți placă. Destul de mult.

Poate în teorie sună romantic, dar nimănui nu-i place să fie dependent de altă persoană când ajunge în situația aia. Sau de obiecte, de locuri, de zile în care vrei să te întorci nu pentru că s-a întâmplat ceva special, ci pentru că te-ai simțit într-un fel pe care nu-l poți explica dar care era foarte plăcut. Poate a fost un combo de păr care arată fix cum vrei când te ridici din pat, niște bani găsiți în buzunar cu care îți iei o bere și vânzătoarea îți zâmbește fără un scop anume, iar când ajungi acasă miroase a mâncare bună de la vecini dar nu la modul că ți-e poftă, ci doar te bucuri de miros. Și lumina albastră din baie arată mișto.

Și cum tot învăț că detaliile fac întâmplările și întâlnirile să capete importanță, la fel și când te simți singur. Nu e nevoie să stai în ploaie, fără să fie nimeni pe stradă și să asculți o melodie tristă în căști. E de ajuns să vezi o tipă cum ia o scamă de pe haina iubitului ei, să îți sară în ochi imagini fericite de pe afișele din supermarketuri, să ai chef să dansezi și să dai scroll în telefon nereușind să te imaginezi cu nimeni dând din cap până la o posibilă contuzie.

Tocmai pentru că spectacolul nu are o fluiditate perfectă, e atât de personal. Monoloagele se tranformă din texte spuse de niște personaje în povești care oricum îți apar mereu în cap când te uiți atent la oamenii din autobuz, bar, parc sau gară. Și deși parcă ai mai auzit undeva poveștile astea, faptul că sunt împreună și că actorii sunt foarte buni și se vede că vorbesc despre ceva care pompează foarte clar în fiecare dintre ei, le asculți cu poftă și cu empatie, ca de la om care se mai simte singur din când în când la om care se mai simte singur din când în când. Ca toată lumea. (Teona Galgoțiu)

***
La atelierul de lucru al dramaturgului și regizorului Neil LaBute de la FITS s-au înscris inițial 9 scriitori și 9 actori. Se știau între ei cam jumătate, actorii erau absolvenți de UNATC din mai multe generații, mai era o gașcă de la Târgu Mureș (Csaba Szekely, Alexandra Pâzgu și actrița Oana Hodade), cât și Xandra Popescu și Larisa Crunțeanu de la Atelier 35.

În prima zi, Neil a coordonat o întrâlnire între scriitori și actori, după care au făcut exerciții de creative writing. La finalul zilei scriitorii au propus fiecare câte o temă: din bolul cu cele 9 s-a extras singurătate (pentru curioși, era bilețelul Andreei Borțun). Au avut de scris până a doua zi la prânz o prima variantă de text pentru monolog, pe care au lecturat-o de față cu Neil și actorii. Echipele scriitor + actor s-au făcut prin tragere la sorți, și pe alocuri negocieri. După-amiaza, fiecare dramaturg a lucrat cu actorul lui/ei. A treia zi s-a repetat și s-a lucrat pe o a doua variantă de text. Neil a propus o ordine a monoloagelor și un set-up, iar a patra zi a avut loc reprezentația.

Despre lucrul cu Neil cursanții spun că i-a ghidat fără să-și dea seama și fără să zică vreodată „e bun” sau „e prost”, provocând schimbări fără să le ceară. Fiecare a fost martor la procesele creative ale celorlalți, ceea ce a creat un tip de bonding privilegiat, Neil cerând fiecăruia să explice cum a ajuns la o idee, care a fost procesul lui mental - lucruri despre care de obicei nu se vorbește.

La sfârșitul atelierului, participanții au decis să transforme reprezentația finală într-un spectacol de sine stătător. Xandra Popescu și Larisa Crunțeanu s-au retras din proiect, iar Oana Hodade neputând participa din motive obiective, în locul ei a venit Corina Moise. Întors acasă, Neil a scris și el un monolog pe tema singurătății și s-a alăturat astfel găștii de scriitori ai spectacolului, monolog care l-a adus în spectacol și pe actorul Conrad Mericoffer. (Karin Budrugeac)

***
Spectacolul De ce n-o facem în drum? se joacă la Teatrul Act din București. 

Texte de: Neil LaBute, Claudia Postelnicescu, Bogdan Georgescu, Alexandra Pâzgu, Andreea Borţun, Eugen Jebeleanu, Radu Dragomirescu, Csaba Szekely, Alex Popa
Traducerea: Anca Fronescu
Cu: Conrad Mericoffer, Radu Iacoban, Cristina Florea, Ionuţ Grama, Corina Moise, Liviu Romanescu, Eliza Păuna, Alexandru Ion, Cosmina Stratan
Regia: Neil LaBute