De ce Noaptea Teatrului Tânăr

Am ajuns târziu la teatru, la 19 ani, și atunci pentru că în descriere era ceva cu Marilyn Manson, ce ascultam pe vremea aia. Spectacolul se numea Natural Born Fuckers și era la Teatrul Act, din care am reținut cel mai mult atmosfera intimă, grația androgină a actorului Toma Dănilă și sentimentul că teatrul e o ficțiune. O ficțiune care, care oricât de departe ți s-ar părea de cine ești sau de ce trăiești tu, reușește într-un final, printr-o secvență, o replică, o privire, un detaliu de scenografie, să suck you in. Și atunci ajungi, cum ar spune Teona, să fii „suptă de poveste”. Cu convingerea asta am rămas și azi.

Aș zice că sunt un spectator foarte prost. Sau needucat, în orice caz, care a văzut și a citit prea puțin teatru. Asta mă face să iau totul foarte personal și mă ține departe de analiză; intru în sala de teatru și reușesc să ignor regia. Sunt acolo și aștept să fiu transportată, plesnită, sedusă. Scenografia trebuie să mă poarte, să se joace cu mine, să mă imerseze. Actorii, să mă fure. Așteptările mele de la teatru nu merg mult mai departe decât ale unui copil: să împărtășească cu mine o taină. Când nu e taină, poate fi, ca la teatrul minimalist și politic, o realitate pe care o ignor în viața de zi cu zi, de care devin mult mai apropiată o dată ce o văd jucată în fața ochilor. Pentru că o trăiesc, măcar un pic. 

Când te naști dintr-un tată regizor de teatru și o mamă actriță, ca Teona, cam ai scena în sânge. „Îmi plăcea să mă joc în decor înainte și după spectacol și mă fascinau actrițele în cabinele lor, cum se fardau și se bibileau și din niște oameni normali cu haine ca ale mele deveneau personajele alea pe care nici nu puteam să le ating, că mi se păreau prea importante.” E normal atunci, probabil, ca la 15 ani, când te pricopsești cu o răceală nasolă pentru c-ai stat în frig la un spectacol care te-a făcut praf, să te simți mândră apoi că e „sinuzită cronică de Îngropați-mă pe după plintă”. La fel de normal, probabil, ca până la 18 să fi făcut deja parte dintr-o trupă de teatru de liceu și să fi scris deja o piesă de teatru, dacă nu chiar două. 

Plâng rar la teatru. Nu mi s-a întâmplat să plâng decât când am fost singură, așa că doar de trei ori. La Hamlet al lui Ostermeier, la TNB, în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare, la Raoul al lui James Thierrée, adus de Institutul Francez, și la același Îngropați-mă pe după plintă, al lui Kordonsky, unde am și ieșit din sală la pauză că mă simțeam prea ruptă-n gură. Mi-am propus să-l văd întreg, dar n-am mai apucat. E adevărat c-am și nimerit niște spectacole bune la care să plâng. Primul ar fi opțiunea mea pe lista „spectacolul de teatru care mi-a schimbat viața”, pe al doilea l-am văzut trei seri la rândul și m-a încărcat de fiecare dată cu altceva (uimire - tristețe - speranță), iar al treilea m-a făcut să plec la pauză de overload, cred că asta vorbește de la sine. Nu știu dacă aș putea numi trei filme care să-mi fi făcut aceleași lucruri. 

Mi-ar fi plăcut să fi mers la teatru de mică. Să fi fost într-o trupă de teatru în liceu. Mi-ar fi plăcut s-ajung la Ideo Ideis și să plec de acolo ca nouă, după ce aș fi cunoscut zeci de alți de-ai mei de prin toată țara, după ce aș fi simțit podeaua scenei sub picioare, după ce aș fi plâns la spectacolele altora și la final de festival, promițându-le băieților drăguți din alte orașe că le voi scrie zilnic pe Facebook. 

Am întrebat-o pe Teona ce i-a adus ei infuzia asta de teatru de când se știe. „Empatia - experiența de a avea niște situații care se derulează în fața mea fără ca eu să fiu implicată, fără ca personajele să se poarte de parcă eu exist, mi-a dezvoltat un instinct foarte dubios, pe care nu-l leg de nimic altceva înafară de teatru. Instinctul de a empatiza cu fiecare personaj, oricât de lame, fad sau prost e, tot mă agăț de ceva ce recunosc și sunt lipită până când se termină spectacolul. Mă dă pe spate chestia asta, că se întâmplă în fața mea și că eu nu pot să fac nimic dar trec prin toate stările din lume, pe un scaun stupid, și nu vorbesc și nu mă mișc și mor acolo.” Pe Teona oricum o consider mai deșteaptă decât mine, deja, deci m-am săturat să mă oftic pe ea pentru toate lucrurile pe care pare deja să le știe, și cu care mie mi se pare că mă lupt încă. 

Aș fi un om mai bun azi dacă aș fi descoperit teatrul mai devreme. Dar recuperez. 

*** 
Noaptea Teatrului Tânăr este un eveniment dedicat tinerilor, cu scopul de a-i apropia de teatru, care au parte de un program de 8 ore special conceput pentru asta. Pot să și chiulească, desigur, la o parte, dar important e să ajungă. 

P.S: Teona și cu mine o să ne facem niște tricouri cu Kordonsky.