De la Marius Lăcătuş la Alexandru Potocean

Prima obsesie a fost Lăcătuș; pe la 6-7 ani eram mega amorezată de el. Cum eram prea mică să fiu băgată în seamă și dusă pe stadion, făceam scandal dacă nu eram tunsă ca el. Mă consolam așadar urmărind meciurile Stelei la TV. Era începutul anilor ’90, România făcea istorie în Italia, aveam televizor color și nici o grijă școlară.

Opt ani mai târziu am început o pasiune teribilă pentru DJ-i de radio și un anume post (puțin penibil azi)*. Am iubit la rând vreo patru băieți care le aveau cu butoanele și într-a zecea am ajuns să lucrez part-time la radio, după ore. M-a ținut până prin anul doi de facultate. Între timp, majoritatea mi-au devenit buni amici, după nopți petrecute la petreceri, evenimente organizate împreună și zile lungi în studioul de emisie. După o scurtă amorezare de Marius Moga - învățat texte, fredonat prin casă, citit interviuri, emailuri reciproce și o îmbrățișare caldă din partea-i, m-am dat pe brazdă și-am început să fiu mai selectivă și mai puțin "de mase". Am devenit groupie de actori. Cu cât mai puțin cunoscuți, cu atât mai bine.

Ca groupie, îi descopăr, le urmăresc spectacolele, le/îi recomand și altora și mă împrietenesc oarecum cu ei. Era 2007 când am început; la cinci ani după, continuu s-o fac, deși actorii se schimbă. Ăștia trei mai mult ca alții. Evident, totul e subiectiv. Îmi plac fizic, mi se par destul de cameleonici ca să nu mă plictisesc când îi văd și revăd, nu au fițe de artiști și cred că la un moment dat vor ajunge actori din ăia mari, dar nu de TNB.

Dan Rădulescu. Văzut prima oară în Opposites Attract, la Metropolis, prin primăvara anului trecut. Era în chiloți. Urma să îmbrace meticulos hainele pe asta. Avea o privire care spunea că te-ar mânca pe loc dacă ar putea (nu se uita la mine, evident). Mi-a picat cu tronc. Cunoscut apoi printr-o prietenă și stalkărit teribil.

Vara trecută filma ceva la Capșa, eu stăteam vizavi – m-am cocoțat pe balcon și am stat acolo până s-au terminat filmările. I-am făcut și cu mâna (întrebat ulterior zice că nu își amintește). Apoi a urmat faza de împrietenire pe Facebook și luat spectacolele la rând – Bullets over Lipscani (de vreo trei ori), Vițelul de Aur, Julius Caesar, Cupluri, Forma lucrurilor. La început îi duceam lalele galbene – ce îmi mai bătea inima când țâșneam dintre spectatori cu un buchet de flori pentru un băiat și nu pentru actrițe, și privirea lui surprinsă și zâmbăreață în reflector era priceless. L-am impresionat inițial, apoi i-a trecut. M-am infiltrat și la repetiții numai ca să îmi bucur ochii cu el.

Replica cu care am rămas în mintea lui: “eu am anti-fut la bicicletă” (uneori pronunţarea r-urilor mă trădează mai tare decât în restul zilelor). Mi-e un drag teribil de el și l-aș pune să îmi facă un dans pe Michael Bublé, numai că în sens invers.

Alexandru Potocean. Am rezistat două ore jumate la un film mediocru numai ca să îl văd pe Potocean în câteva secvențe. Asta era anul trecut, la TIFF, dar ochii care fac precum jocurile cu manetă mi s-au activat la Capete înfierbântate, în 2010. Excelent spectacol, dar ce interpretare! Și ce voce! Sfârcuri crescute precum coca de cozonaci. Apoi (cred) Ich Clown la CNDB. Și cam tot ce are aceste două nume - Alexandru Potocean - magice pe afiș. Chiar și Portretul luptătorului la tinerețe, deși n-am înțeles de ce l-au ucis așa de repede. De curând l-am văzut în subPĂMÂNT, spectacol-eveniment după un text extraordinar al Mihaelei Mihailov. Și la mine pe stradă într-o seară. Mi-a stat inima în loc și mi s-a lungit gâtul după el care urma să intre la mine în bloc.

Dar înainte de uitătura lungă și de mesajul pe care i l-am lăsat pe Facebook zilele astea și în care mărturiseam că dacă mai vine pe la mine pe stradă o să leșin, a fost o întâlnire la TIFF. Băusem suficient cât să mă duc să îi declar iubirea mea, așa că nu m-am sfiit. Îmi place la nebunie și ca actor, dacă aș fi regizor român de film aș renunța la toți figuranții gen Piștereanu și i-aș da toate rolurile lui Potocean. Are un nume mai ușor de reținut.

István Téglás. Sex, despre asta e vorba. Cadou de ziua mea, prin 2010, am primit o invitație la repetitții la Such Hope, spectacol pe care îl monta Afrim la Odeon. M-am dus fără de speranță, știind că Mihai Smarandache nu joacă. Dar am descoperit în schimb corpul perfect sculptat în carne al actorului și coregrafului István Téglás. Vorbea puțin și stâlcit (deh, rolul), dar când dansa! Când se unduia! O desfătare. Ca în Dance a Playful Body, când, gol pușcă, stă în mâini rezemat de un perete. Dacă aș fi un pic mai talentată, aș vrea să pot face asta. Fiecare mușchi i se întinde ca un elastic, corpul lui ar trebui pictat și devorat ca portretul lui Dorian Gray. Apariție trecătoare și în Marea iubire a lui Sebastian, fetișul meu cu bărbații în tricouri cu dungi n-a fost nicicând mai bine exprimat. Și-apoi jocul din Trust me if U can și fratele gelos din Le salon des enfants terribles, unde ai vrea să îl muști de buzele-i cărnoase, tu, spectator din altă poveste.

Și-ar mai fi, dar vă las pe voi să îi descoperiți pe ei sau pe alții.

BONUS
În ce roluri aș vrea să-i văd:

- Dan Rădulescu: Brick - Pisica pe acoperișul fierbinte, de Tennessee Williams
- Alexandru Potocean: Hipolit - Iubirea Fedrei, de Sarah Kane
- István Téglás: Verșinin - Trei surori, de Cehov

*Radio 21.