De Ziua Pământului, cu Patti şi Jesse Smith

...şi în aceeaşi secundă mă gândesc aşa: Patti, Robert, Allen, Jimi, Janis, şi continui până în sala de cinema.

Voi ce aţi făcut de ziua pământului? Da' în luna poeziei?

Fiica lui Patti Smith a făcut ceva frumos cu Eric Hoegemeyer, un producător, muzician şi audio engineer din Brooklyn, originar din Detroit şi care a lucrat cu the likes of Black Eyed Peas, Kid Rock, Sponge, After Dark Amusement Park, D12, Booker T. Jones. Împreună au filmat crengi şi pomi şi flori şi muguri şi cer şi pomi înfloriţi - cam ce am făcut şi eu, în extaz, cu Instagram. Însă Jesse Paris Smith a mers mai departe. A compus muzică împreună cu Eric şi au conceput un mini program de evocare şi celebrare a naturii şi a primăverii; a ales câteva poezii (T.S Eliot, Emily Dickinson, Walt Whitman, Ted Hughes, Gregory Corso) şi a rugat-o şi pe mama ei să li se alăture întru celebrarea reînvierii naturii şi a poeziei. I-a abordat pe cei de la NY Public Radio, cam cel mai faimos post de radio public american şi a ajuns la Greene Space, cam cel mai cool spaţiu de radio din NY, West Village, unde a vorbit cu David Garland, singer and composer renumit pentru programele de radio Spinning on Air şi Evening Music, transmise de WNYC în NY şi le-a făcut o propunere de un show de cam o ora cu muzică compusă de ei: tree laboratory-. Scopul? Ca împreună cu Patti să aducă primăvara în NY. După iarna pe care a avut-o NY-ul anul asta, o încântare de genul a fost foarte la locul ei, şi normal că the show was sold out.

Greene Space e o încăpere mică şi intimă, în care ajung cu 5 minute înainte să înceapă. Cel de lângă mine mă salută şi-mi povesteşte cum e şi el muzician și și-a reluat după 30 ani giguri-le într-o cafenea din Lower East Side: Mondays are mine, join us şi cum s-a ocupat şi cu literatură; a fost coleg de clasa cu Donna, Bret şi Jonathan. Doamne ce nebun e Bret; e clar că nu s-a bucurat de sesiuni de psihanaliză totale.

There you have it: a NY minute multiplied by 5.

David Garland, gazda, apare pe scenă şi ne explică desfăşurarea serii: mai întâi avem filmul şi muzica lui Jesse şi Eric, apoi Patti va citi poeziile alese de Jesse, după care vor şi cânta împreună. În jurul meu, guri zâmbitoare până după urechi, priviri visătoare şi în extaz.

Jesse Paris păşeşte parcă spăşit pe scenă, nu pare să aibă mai mult de 20 ani; are emoţii şi emană timiditate şi forţă în acelaşi timp. Merge spre pian. Eric ia nişte beţe în mâini şi se apropie de nişte „un fel de xilofoane”. Urcă şi Patti pe scenă. Mi-e greu să explic ce simt. Ne uităm pentru câteva secunde una în ochii celeilalte (jur!), ea zâmbeşte, iar eu sigur am un zâmbet tâmp pe faţă. Ţine mâinile în buzunar, de unde îşi scoate ochelarii, şi-i pune pe nas cu ambele mâini şi începe cu câteva rânduri din T.S Eliot (Wasteland, of course), evocând cruzimea lui aprilie. Apoi ne povesteşte cu un glas şoptit parcă ce mult o impresionează de fiecare dată ce luptă duce natură după fiecare iarnă. Se retrage şi se aşază pe un scaun.

Magnolii, narcise, iarbă, ramuri înmugurite aproape, rațe, boboci, câmpii, iar magnolii, se perindă prin faţă ochilor noştri, învăluiţi în lumina schimbătoare din studio - nişte pasteluri eclectice succesive. Şi muzică e liniştitoare, are ceva visător în ea şi nimic din toate astea nu pare aiurea. Atmosfera e cozy.

Jesse şi Eric încep a-şi cânta muzică instrumentală. Jesse se plimbă de la pian la xilofon, muzica e visătoare, psihedelică, luminile îşi schimbă culoarea, pasteluri ne înconjoară şi nimic nu e cheesy. Mă uit din nou în jur şi toţi zâmbim. Patti şede senin, alături de Lenny Kaye, care a venit şi el să o acompanieze un pic mai încolo. „Ea a pregătit tot. Jesse a compus muzica, a ales poeziile. Şi e foarte greu în viaţă să găseşti pe cineva pe care să-l laşi să îţi aleagă poezii şi apoi să îţi dai seama că îţi şi plac” povesteşte Patti, cu mâinile tot în buzunar, o cipilică neagră pe cap, cizme negre un pic împroşcate cu noroi, cămaşă albă largă, cu o panglică lăsată la gât, purtată lejer peste nişte blugi că orice blugi, însă cum numai ea ştie să-i poarte şi un sacou negru, simplu.

„Oops mi-am uitat fiţuica cu notiţe. Nu mai ştiu ce când tre să zic. Aveţi voi o hârtiuţă şi pentru mine? Nu sunt sigură că mai ştiu versurile.”
„Mamă, zău, chiar te descurci şi fără. Sigur ştii ce tre să zici”, se aude vocea lui Jesse.
„Iată cum încearcă fiica mea să mă domine. Treaba e că la concertele mele fac greşeli tot timpul, da nimeni nu mă bate la cap. Mi-aş dori că seara asta să o dedicăm stărilor pe care ni le da natura, primăvara, emoţiilor care ne mişcă şi ne ating. Şi vreau să ne gândim şi la cei ce ne sunt dragi şi pe care i-am pierdut recent sau cândva”.

Glasul lui Patti e atât de molcom, recită un poem de al lui Ted Hughes, apoi Emily Dickinson şi apoi Robert Maplethorpe e dintr-o dată prezent, atât de prezent. „Am să citesc acum poezia pe care am scris-o pentru Robert, cum reuşeşte să înșele moartea. Se numeşte Piedestalul.”

Jesse : „Cred că o să povestesc ceva foarte personal acum, nu am cum altfel; dar nu o s-o lungesc. Aveam 16 ani când mama mi-a spus că îmi va lua un pian. Şi am pornit să îl căutăm. Cât ne-a luat să îl găsim!”
„Ani”, spune Patti întorcându-şi privirea spre public, zâmbind şăgalnic.
„Şi cam renunţasem deja, eram convinsă că nu o să găsim pianul perfect. Chiar nu există. Şi am intrat în acel loc, foarte cald şi reconfortant, comod…Klavierhaus (zumzet în sală) Şi am întâlnit un domn acolo care mi-a povestit tot despre pian şi m-a convins şi l-am cumpărat. Mi-a vândut pianul Gabor Reisinger (murmur în sala, emoţie maximă).”
„...expensive!” se aude vocea lui Patti.

Gabor Reisinger împreună cu fratele sau Sujatri, de origine maghiară, au deschis vestitul Klavierhaus la începutul anilor 90 în Manhattan şi s-au tot mutat după prin NY cu piane cu tot. Pentru oricine avea habar de pian în NY, Gabor was your man, printre clienţii lui se află şi Greene Space. Gabor a murit în martie anul acesta.

Moment în care totul începe să pară atât de intim şi familiar în încăperea asta. Parcă ne cunoaştem cu oamenii ăştia calzi şi prietenoşi de o viaţă, parcă ne-am tot povestit vieţile unii altora.
„Piesă pe care o s-o cânt acum e chiar prima piesă pe care am compus-o pe acel pian, pe care îl mai am şi azi. Cred că reflectă spiritul lui Gabor. Sper.” continuă Jesse.
„Jesse a ales pentru piesa asta o poezie a lui Walt Whitman. Şi când mă gândesc la Gabor nu mă gândesc decât la cât de generos şi cald era. Şi când mă gândesc la Gabor nu pot să nu mă gândesc şi la Allen (Ginsberg); de fapt Allen m-a inspirat să îl iubesc pe Walt.”

Patti ne aduce aminte că e şi ziua lui old Bill, (William Shakespeare), citeşte un poem, „hm, nu ştiu cum se cheamă; a, ba da ştiu, că parcă primul vers e cel ce da titlul: from you have I been absent…

Lenny Kaye se întoarce pe scenă. „Am scris Wild Leaves pentru a 31-a zi de naştere a lui Robert Maplethorpe. Azi o dedic pentru o prietenă tare dragă şi ea plecată dintre noi acu câteva săptămâni. A murit când eu eram în turneu. Şi nu am reuşit să absorb pe de-a-ntregul momentul. Însă mereu când mă gândesc la Christine (soţia toboşarului lui Patti) nu pot fi tristă, pot doar să râd, căci era aşa de veselă; mă făcea mereu să râd. Nu ne-am certat o singură dată în 20 de ani de prietenie. Intra într-o încăpere şi se făcea lumină.”

Patti: „O să vă mai povestesc ceva. În turneul ăsta am ajuns în Londra într-un hotel extrem de luxos. Am observat că pe pernă erau nişte litere; am sunat la recepţie să întreb dacă şi-au schimbat numele între timp. Pe pernă erau literele P şi S. Nu, doamnă, asta e pernă dvs. Am făcut-o special pentru dvs. Păi şi pot s-o iau cu mine? Nu, v-o păstrăm noi până când va întoarceţi data viitoare. O să aşteptaţi taaare mult, dragi perne”, mi-am zis în gând. Christine se putea bucura cu poftă de tot în viaţă şi cu siguranţă de tot ce se găsea într-un hotel: şampoane şi săpunuri, perne, cearşafurile de satin…„fii atentă la cearşafurile astea”, am început să vorbesc cu Christine cu voce tare în camera de hotel; iar în baie o auzeam cum spunea „Ooh da şampoanele astea chiar tre să le iau cu mine.”

E luna poeziei, nu-i aşa? Am să vă citesc o poezie foarte dragă mie.”
Jesse: „E Gregory Corso, şi poezia e Transformation…”

Emoţia din sala, odată cu muzica, vocea şi interpretarea lui Patti și privirea lui Jesse îndreptată spre mama; secundă în care mama o priveşte înapoi şi o întreabă uşor mişcându-şi buzele: „happy?”

Toată ora asta şi un pic e imposibil de povestit. Să fii la câţiva metri de Patti, să o asculţi şi priveşti, să muteşti şi să uiţi să respiri, şi când îţi aduci aminte să îţi şi dai seama că tot ce se întâmplă cu ce face ea acolo cu mâinile în buzunar e mere perfection. She simply gets it right.

Ies de la Greene Space şi o iau agale pe Avenue of the Americas. O iau încet pe Bleecker Street, mă opresc scurt la BookBook, salut librarul şi plec mai departe. Fără să îmi dau seama, doar mergând un pic teleportată ajung în East Village. St Marks Bookshop mi se arată în zare pe colţ. În vitrină şi acum e poză mare a cărţii Just Kids şi sub ea o carte de fotografii: Patti Smith 1969-1976, a lui Judy Lynn. Întru şi cartea lui Patti, e că de obicei la casă; la fel şi poeziile ei. Aici am cumpărat cele 4 exemplare, unul pentru mine, trei pentru trei prieteni tare dragi. Librarul mă salută, se bucură să mă revadă şi nu mă pot abţine: încep să-i povestesc de Patti. Scot telefonul şi în timp ce îl las să se uite la fotografii, iau un exemplar din Just Kids, mă aşez mai încolo pe jos şi încep să îl răsfoiesc. „În weekend tre să merg în Tompkins Park şi în Village să mă plimb.” Rândurile astea le scriu la colţ de McDougal street, în urechi ascult cele câteva minute înregistrate cu doar câteva zile înainte când Patti a stat la 5 m de mine. Bliss and I count my blessings.

Cartea lui Patti Smith, Just Kids / Pe cînd eram doar niște puști este în curs de apariție la editura Polirom, în traducerea Casianei Ioniță.