Despre poezie, fotbal, mâncare, nu neapărat într-o ordine anume

A treia sesiune #FMR începe cu o cină spontană la care luăm parte cu toții, în barul Fabricii de Pensule. Voit sau nu, această cină ne aduce pe toți laolaltă, printr-un numitor comun, pe care îl ingerăm cu toții: mâncarea. Desigur, tot ce ține de mâncare e performativ, de la actul de a o face – urmărind o rețetă sau abătându-ne de la ea, la actul de a o consuma, la felul în care o împărțim cu ceilalți, la ce și cum reacționăm la gusturi și cum ne așezăm să digerăm. În scop pur documentar am să enumăr câteva din lucrurile care ne-au intrat în stomac: o supă cremă de ciuperci divină, paste cu ciuperci și un sos cu vin alb, o spumă de căpșuni și zmeură după care îmi lasă și acum gura apă, colivă, și e posibil să fi fost și pepene roșu, dar nu mai țin minte. Întâmplător sau nu, în această a treia sesiune se citește multă poezie, se discută mai mult și lucrurile se întâmplă mai în tihnă față de cele de până acum.

De data asta suntem mai mulți, cei mai mulți ca număr de când am început întâlnirile #FMR. E un cerc mare și ne auzim greu unii pe alții, pentru că vorbim încet, dar și pentru că sala e înaltă și are ecou.

E. e prima. Lucrează de ceva vreme la un spectacol cu marionete a cărui temă este rasismul. Are câteva texte compuse, poezii, pe care le citește pe un ritm și o muzicalitate proprii, un fel de slam-poetry prin care E., ne explică, își găsește eliberare față de știrile violente pe care le încasează de peste tot.

P. și C. sunt în rezidență la Fabrică, a doua rezidență din Reciproc Performativ, programul care face ca un coregraf-performer și un artist vizual să se întâlnească și să lucreze împreună. Sunt pe finalul șederii lor la Cluj și peste două zile e prezentarea rezultatului cercetării lor despre matematica petrecerilor, șah, dans contemporan și patriarhat: un performance care se cheamă Ultimul ceai dansant.

P.: Eu am un cerc de poezie care se numește cercul de poezie al Paulei Dunker și o să vă prezint acum episodul doi în care vă citesc niște versuri de la două femei, o femeie trans și o femeie cis. Sunt piese, le puteți asculta oricum. Prima e Lyra – Elevate și a doua Morfolina – Mulțumită.

Lumina se stinge și în boxe, amplificat la microfon se aude vocea joasă și hipnotizantă a lui P: I can't hate you because you are the Universe and the Universe is me.

J. îi dă ca referință Daniil Harms pentru concluzia la care acesta a ajuns într-una din scrierile lui: lumea e în mine, dar eu nu sunt lumea.

***
R.: Data trecută am prezentat o chestie cu niște video-uri pe care le pun din YouTube și la final am mai prezentat ceva care face parte dintr-un tip de performance pe care aș vrea să-l fac la un moment dat. Se numește Eseu despre ratare, și în principiu e o paralelă autobiografică între mine și taică-meu; e despre standardele de masculinitate și felul în care ele nu sunt atinse niciodată, e o chestie super personală, și astăzi nu știu exact ce o să vă arăt. O să vă citesc câteva texte care n-au neapărat legătură cu asta și în principiu ar trebui să fie și niște proiecții cu meciuri de fotbal. Pot să vă arăt proiecția, este cam singurul minut pe care l-am găsit documentat din meciul FC Brașov – Dinamo, 4-3, din anul 2000 și este primul meci la care am fost cu taică-meu. Și peste, la un moment dat, aș proiecta cu ăsta* peste imagine.

*ne arată un proiector de diafilme alb, mă surprinde că e alb, aveam și eu când eram mică, dar era negru și eram sigură-sigură că e singura culoare în care se făceau pe atunci

R.: Dar acum o să pun doar sunet. Bun, merge? Putem să stingem lumina?

cu o muzică ambiental-industrială pe fundal, R. citește câteva din textele lui, un fel de proză-poetic-urbană în care pare că e mereu noapte și cineva stă și fumează și privește pe fereastră în timp ce mii de gânduri despre lume îi trec prin cap, de genul:

dacă aș avea un loc în care să stau aș sta acolo toată viața
așa, îmi plac călătoriile și bucătăria cehă
și îmi place când întârzie trenul și-mi pierd vremea prin gară
și când merg cu geamul puțin deschis pe autostradă
decolările și aterizările
de altfel, eu însumi sunt o autostradă celebră pentru care există porecle

***
Cu lumina stinsă și microfonul pornit, R. bagă proiectorul alb în priză, dar nu se întâmplă nimic.
L-am stricat, zice R. S-a stricat. S-a stricat. S-a stricat!

ce moment involuntar eșuat, potrivit-mănușă într-un performance care se cheamă Eseu despre ratare

R.: Ăsta e un aparat din anii '60 pe care îl aveau ai mei și cu care ne-am petrecut toată copilăria, eu și soră-mea, și acum s-a stricat. S-ar putea să nu mai fac performance-ul ăsta niciodată. Voiam să vă pun un diafilm cu Harap-Alb, cumva, suprapus peste meciul de fotbal, ar avea sens.

R. mai citește două texte despre ratare, din care pun aici două fragmente:

sunt un jucător mediocru care tocmai s-a transferat la o echipă mare
au văzut ceva în mine și va trebui să nu dezamăgesc
am un fan-club, chiar dacă sunt în Europa de est
[...]
voi sta tot sezonul pe banca de rezerve și va trebui să mă încălzesc prin minutul 80 pentru orice eventualitate
și în ultimul meci, în meciul decisiv, când se va decide cine câștigă și cine tace pentru totdeauna
în ultimul minut al ultimului meci voi primi mingea și poarta va fi goală
...
spun: aceasta este casa mea
2018, chirie sub prețul pieței
deocamdată sunt la mine acasă
apoi încep să mimez cum deschid frigiderul
scot ceva de mâncare, tai două felii de pâine, îmi fac un sandwich
și mănânc de parcă în viața mea nu ar exista nicio problemă

fotbalul e un subiect pe care persistăm în această întâlnire. despre cum, în anul acela, FC Brașov a bătut Dinamo cu 4-3 după ce era condus cu 3-0, și apoi a jucat cu Inter Milano în cupa UEFA și a pierdut rău de tot. despre galeria de la Borussia Dortmund, una dintre cele mai extremiste galerii de fotbal din Germania, care a trecut printr-o transformare completă și a ajuns să fie primitoare și non-violentă. despre galeria de la St. Pauli din Hamburg. despre echipele din România și galeriile de dreapta. despre filmul Forever Pure. despre revista Corner fotbal + societate.
fotbalul e, fără îndoială, performance

***

D. face o tură de cerc, trecând cu telefonul prin fața fiecăruia și înregistrând orice ne trece prin cap.

D.: Fiecare trebuie să zică ceva, o propoziție în orice limbă, doar să fie clar.

apoi pornește un negativ și face un mix cu propozițiile noastre, un jam cu ana are mere/aș bea o bere/o propoziție în orice limbă/salut/aș mânca o ciocolată/trebuia să mănânc mai puțin/les oiseaux tombent comme des cailloux/acasă e iubirea, care poate să dureze la nesfârșit.

***
J. cere un fundal albastru închis pe proiecție, nu prea închis, și lumina stinsă.

J.: Acesta e un extras, o parte foarte mică dintr-un spectacol care nu există și care poate nu va exista niciodată, care s-ar numi în franceză Ce que d'ici manque, care înseamnă ceea ce de aici lipsește, și ar fi un spectacol în trei părți. Bucata întâi ar fi „Ce lipsește din corpul bărbaților în raport cu corpul femeilor”, a doua ar fi „Ce lipsește din uman în raport cu roboții” și a treia ar fi „Ce lipsește din România în raport cu restul lumii”. Dar extrasul pe care vi-l prezint nu are nicio legătură cu ce am zis acum. Sper să mă înțelegeți pentru că improvizez în limba română.

J. e francez, dar de trei ani locuiește în România, unde face un doctorat despre procesul de creație teatral interpretat prin metafora sistemului digestiv.

J.: Îmi amintesc când eram la Tîrgu-Mureș, eram la sfârșitul după-mesei și pas cu pas a plecat lumina, a plecat soarele, și foarte lent, de unde au fost toată ziua, revin în cer păsările, păsările negre, cu căldura de la țară, din afara orașului, care se duc pe acoperișurile clădirilor.

vorbește româna foarte bine, improvizația lui e fermecătoare. se folosește de clopoței și, din nou, de drâmbă, de data asta ceva mai elaborat, adaugă sunete și murmure și compoziția lui are un ritm susținut și un aer ușor mistic. mai am lucrat! îmi zice entuziasmat, întorcându-se la loc, referindu-se la joaca lui cu drâmba

***

M.: Mai vrea cineva pe sunet să încerce ceva? Știam că A. vrea să încerce ceva.
A.: L-am adus că să vi-l dau vouă să vă jucați cu el. Bolul tibetan e un fel de clopot întors și de obicei prin lovire se scoate sunetul, și ce e foarte interesant este că sunt boluri pe note diferite, ăsta e pe FA – știu asta pentru că scrie în interior–, dar sunt boluri pentru fiecare notă și, în afară de a fi folosit de călugări budiști și cine-l mai folosește pentru meditație, e folosit și pentru deschiderea chakrelor și cele 7 chakre au corespondent în notele muzicale.

bolul trece de la unul la altul și fiecare își are momentul ei/lui de încercare. la unii, bolul vibrează din prima. la alții, se lasă mai greu îmblânzit. încăperea se îndoapă cu sunetul FA și brațele ne sunt gâdilate de vibrația care pleacă din bol, prin palmă, până la cot. părăsim sala cu țiuitul în urechi, ca după o seară lungă în club

***
#FMR – forme ușoare de performativitate e o încercare de a ne întâlni cu noi înșine și de a descoperi și alți potențiali performeri. Miercurea Lejeră de la CNDB e proiectul care a inspirat #FMR: un cadru simplu, în care nu vii neapărat cu ceva super pregătit, ci se mizează foarte mult pe spontaneitate, pe gândurile tale adunate în momentul respectiv, pe o calitate a prezenței cu tine și cu ceilalți în spațiu. #FMR – forme ușoare de performativitate, o serie de întâlniri lunare organizate de Asociația Colectiv A la Fabrica de Pensule cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național.

Relatări de la primele două întâlniri