Emilia Barbu. Senzorial și subliminal.

Cine e Emilia Barbu?
„împiedicată fiind” / „sunt foarte antisocială de felul meu” / „outsider și mă împrieteneam cu outsiders din ăștia (...) pentru că nu aveam aerul ăla de Domne, ce v-aduc eu e absolut genial!”/ „tocilara din mine, care nu poate să doarmă noaptea” / „Sunt pe sistemul be and let be”

Cum a început
„cum am început... și anume, prost”
„Aveam o sobă urâtă, voiam s-o acopăr și îmi făceam colaje în sensul ăsta.”
Colajele le face „din fragedă pruncie”, adică de prin clasa a cincea, când ea și prietena ei cea mai bună, Andreea Giuclea, făceau „un soi de foiletoane – știi, cum erau chestiile din Bravo și Popcorn, fotomontajele alea? Povești din alea dramatice, un soi de seriale de adolescenți, dar în poze. Noi le făceam în scris. Adică eram practic tocilarele clasei, dar deveneam și noi mai cool așa. Și făceam tot felul de din astea de 20, 30, 50 de pagini, în care ne scriam noi ofurile și pentru astea am început să facem tot felul de colaje – dar pe sistemul moodboard: „uite, îmi place aia”, „gagica asta o să fie personajul ăla...” Că, de, aveam 13 ani și trebuia să citim Cosmopolitan.”

A găsit la un moment dat la Cărturești calendare cu ilustrație minimalistă care îi plăceau foarte mult. Când nu le-a mai găsit, a început să își facă singură propriile calendare.

Reviste
„am început de la nenumăratele surse de imagini pe care le aveam, respectiv niște rafturi întregi de colecții de reviste” - Popcorn, Bravo și Cosmopolitan în generală; Elle pentru modă în liceu.
„Ajunsesem să am dosare întregi, catalogate pe primăvară, vară, iarnă, toamnă, în funcție de inspirație, din reviste jefuite, rupte toate, și din astea făceam”. 

Internet
A avut net prima oară în 2007: „În momentul în care am avut Internet mi se bloca PC-ul de câte imagini aveam pe el. (...) Îmi pierdeam vremea înfiorător numai cu imagini – lucru pe care îl fac și acum.”
Ar continua să coleze, pentru că există Facebook și feedback-ul pe care îl primește via – le-ar posta pe cele care îi plac. „Dacă se alege ceva de ele bine, dacă nu, nu... Pentru că eu cu lumea artistică nu vreau să am prea mare treabă.”

Cum se face un colaj
Pleca de la niște imagini și lucra în jurul lor; „mergeam pe ideea de haos și le aglomeram foarte tare” – ca procedeu; ca idee a pornit „de la supremația imaginii și principiul haosului generat de ele, prin prisma modei. Am vrut să fac o chestie care să-mi fie aproape, să îmi placă și mie o dată ce fac, (...) să fie un soi de copy/paste; un mini-univers prin prisma modei, pe care o desconsideră cam toată lumea. Sau, în orice caz, dacă nu o desconsideră, este această zonă superficială de care nu vrem să ne atingem.”

Acum „a rămas chestia aia pe care o făceam cu drag. Adică n-o făceam la modul, „vai, vreau să fac artă cu ele,” sau cu vreun scop anume, ci pur și simplu pentru că-mi plăcea mie să le văd. Făcusem și un eseu pentru Estetică pe filosofia imaginii, îmi plăcuse foarte mult ce citisem și mi s-a părut că se legau, într-un fel sau altul.” A legat istoria imaginii, pe care o punctează scurt („iconoclasm”, „pozitivism”, „tehnologie”—„și ne-am trezit că, iată, suntem copleșiți de imagini de peste tot.”) „Privim cu „ochiul mort”, pentru că a ajuns divertisment și este atâta imagine peste tot (...) dar nu mai înseamnă nimic.” Și punctează din nou - publicitate, modă, divertisment – și conchide, „mna, Brave New World.”

Ce a vrut să spună autorul
„N-am vrut să judec sau să mă pun într-o tabără sau alta”—dar, își asumă ironia colajelor: „Am mers pe ideea de grabă și superficialitate și toate astea, asumate.”

Motivarea din lucrarea scrisă pentru licență: „Fraților, eu în timp ce scriu toate astea îmi verific din 5 în 5 minute Facebook, mă mai uit pe câte-un pictorial din Vogue, pe care am decis în 5 minute dacă îl plac sau nu – adică discernământ oarecum zero.” Senzorial și subliminal – la fel de asumat se folosește de imagistica feminității: „Îmi place foarte mult – chiar dacă mi-a închis Facebook-ul contul pe chestia asta.”
„E ok să fii superficial, nu înțeleg de ce se ferește toată lumea de chestia asta!”

Fashion
„A, ia uite ce aranjată e Emilia tot timpul - hai să discutăm numai despre haine, eventual...”
„A, e ok, e de la modă” (faza cu telefonul care i se face bucăți pe scări la facultate)
„La noi, să fim serioși, la noi moda a început cam târzior ca să aibă vreun cuvânt de spus. Adică, ori dă în zona asta extrem de futuristă, de inaplicabilă la orice – „hai să facem niște aripi!”, ori dă în zona piți.”

Artă
„E toată lumea atât de importantă... (...) Eu tind să fac mișto de tot ce e în jurul meu, de la mine până la orice, decât să dau în zona aia de, „eu, Artistul, am vrut să zic asta.” (...) M-a influențat clar foarte mult și ce-am văzut acolo (n.red., în facultate).”

„Îmi place foarte mult Ion Bârlădeanu, tocmai pentru faptul că nu este Artist. (...) Eu așa am ajuns să fac și facultatea asta, pentru că simțeam că trebuie să fac asta. (...) Și omul ăla mi se pare genial tocmai pentru că el stătea acolo și făcea lucruri pentru că așa simțea el; îi venea dinăuntru chestia aia și trebuia s-o facă. Acuma, mie nu mi se pare că i-ar veni nimănui dinăuntru ideea asta de a-și face o expoziție, de exemplu.”
Știe că există mulți artiști talentați și la noi. Îi place ilustrația de carte. Îi plac Amalia Dulhan, Otilia Cadar și Keszeg Ágnes.

Nu gustă post-modernismul—nici măcar în fața oglinzii de la Tate Modern, interpretată ca portret al omului contemporan (Untitled Painting (a mirror mounted on canvas), Michael Baldwin, 1965). Singura definiție pe care o acceptă e culeasă de pe Tumblr: „Contemporary art – ‘I could’ve done that.’ ‘Yes, but you didn’t.’”

Școală
„Nu mi-a mai plăcut să desenez, nu mi-am mai dorit să. Am avut blocajul ăsta. Aștept să treacă momentul școală, pentru că probabil o să înceapă iarăși să-mi placă să desenez”
Reproșul pe care l-a primit pentru schițele pentru lucrarea de licență a fost că „trebuie să fie ceva lucrat!” „În cât timp am făcut eu astea?” „Cu astea o să merg mai departe la master – pe care cu siguranță o să-l fac! – și apoi la Uniunea Artiștilor Plastici și alte uniuni și alte uniuni și alte expoziții la Orizont și la Simeza. Nu.”

Cine o să devină Emilia Barbu?
Ceva într-o zonă creativă, dar nu artă – mai degrabă modă. Lucrează pentru Fusion by Cernei și îi place foarte mult designerul pentru care lucrează. Ar face PR, poate chiar design, o vreme se gândea să devină make-up artist și e prima care recunoaște că o dată la 5 minute se răzgândește pe tema asta. Are un deadline ea cu ea însăși, vrea să se mute singură, devine ușor workoholică, atunci când lucrurile îi ies bine „Îmi place să fac diverse lucruri, așa că mă răspândesc în n-șpe mii de direcții. Dar în zona artistică nu cred că o să activez la modul coerent și cu un scop. O să fac chestii pentru plăcerea mea. Dacă o să fie oameni cărora să le placă, o să mă bucur.”