Fata babei, fata moşneagului şi fata care face păpuşi

„Sunt Surducan Ileana, de meserie ilustrator, freelancer, autor de bandă desenată și ceramistă și aceasta este cea mai recentă carte pe care am făcut-o eu, carte de ilustrație pentru copii, Fata babei și fata moșneagului, în cadrul colecției Pasărea Măiastră de la Vellant.”

Așa începe Ileana să vorbească, fix ca un copil cuminte care trebuie să se prezinte înainte de a-și spune poezia. Șmecheria e că ea chiar a reușit să rămână în contact cu Ileana cea de 6 ani, căreia i-a adăugat niște ani buni de tehnică, muncă și mult talent, fără să piardă vreo clipă din vedere faptul că e totul o joacă.

Cum a început

„Ooo, asta este o poveste foarte lungă: am început de când eram mică dar în momentul în care am decis să merg la liceul de artă și mai apoi la Facultatea de ceramică, asta m-a pus pe direcție și după aceea meseria de ilustrator a venit oarecum firesc. La liceu am avut pentru scurt timp dilema dacă să îmi aleg ca specialitate grafica sau ceramica, dar am decis până la urmă să fac ceramică pentru că erau anumite lucruri pe care nu le puteam învăța de una singură. Mi se părea mie că am nevoie neapărat de un atelier, cu un cuptor, pe când grafica, deși și acolo sunt multe lucruri care se învață în școală mai bine decât de unul singur, mi se părea că era mai ușor de abordat.”

La facultate a continuat în același ritm, decisă spre ceramică, dar în paralel făcea și grafică și bandă desenată. Uite așa, de una singură. BD-ul o atrăgea de când era adolescentă, când se aruncase cu același entuziasm în brațele poveștilor din imagini. Când era în anul doi de facultate a ajuns în Belgia, la Liege, cu un Erasmus. Acolo și-a luat și cursuri de ilustrație și bandă desenată, a dezvoltat niște personaje, personajele și-au găsit o poveste, iar povestea a devenit un album publicat în Franța sub numele Jurnalul unui îmblânzitor de scaune. În România a publicat Dolky-n trei straie alături de Petra Dobruska, în cadrul unui proiect mai amplu bazat pe relațiile ceho-române în bandă desenată, iar între timp a mai realizat și niște BD-uri scurte pentru Big Issue Taiwan.

Ceramica a pasionat-o, totuși, de când era mică și i se părea că „ok, desenul e minunat, dar când e 3D e mai adevărat”. Terminând facultatea, s-a confruntat cu lipsa dotărilor necesare lucrului, cum ar fi un atelier și un cuptor, „dotări pe care, dacă nu le ai, nu le prea poți improviza”. Jonglând în același timp și cu ilustrația și BD-ul, se tot gândea cum să facă să îmbine toate aceste pasiuni și să își eficientizeze și timpul petrecut lucrând la ele. Atunci a descoperit pe net Red Nose Studio, un autor american care lucrează ilustrații și figurine 3D pe care le lucrează din lemn, le îmbracă, le face decoruri și poze foarte bune și care cumva i-a arătat direcția: „Am zis wow! Deci se poate, există, și eu trebuie să fac!. Au urmat niște ani de căutări – încă nu știam că urmează să fac cartea, știam numai că vroiam să fac proiectul ăsta, probabil cu fata moșului și fata babei, m-am gândit la o poveste românească.”

Povestea, de’a fir a păr

„M-am gândit din start la povestea cu fata babei și fata moșneagului pentru că era o poveste cunoscută, simplă, nu cu foarte multe personaje, dar cu un mesaj destul de puternic și cu foarte multe elemente ludice - personajele care apar, monștrii, Sfânta Duminică, un univers pe care mi-era ușor să-l construiesc.”

Primul prototip de păpușă care să o mulțumească l-a făcut în 2013, printre picături, master, albume de bandă desenată, ilustrație publicitară și, eventual, viață. A prezentat apoi proiectul editurii Vellant, editura s-a arătat încântată, au stabilit toate detaliile concrete și așa s-a apucat efectiv de lucru: „în momentul în care faci o carte sunt anumiți pași prin care trebuie să treci, schițe de idei, design de personaje, toată macheta cărții din ce în ce mai bine conturată și apoi realizarea manuală a păpușilor, realizarea decorurilor, toată distracția asta.”

Toată distracția asta i-a luat 6 luni de zile de lucru intensiv și minuțios printre hârtie japoneză, carton, lână și o cantitate incredibilă de Patafix (asta pe lângă anul inițial de căutări). Provocarea cea mai mare a fost realizarea fotografiilor, un tărâm necunoscut și un domeniu care nu a pasionat-o niciodată. Ca-n basme, însă, a primit ajutor prețios din partea unei prietene care a învățat-o noțiunile de bază. De aici încolo, Ileana s-a pus pe schițe de compoziție și de culoare, pe pus repere, pe aranjat haos și pe scos la capăt – uneori la deal și alteori la vale. „Când duci o muncă din asta de creație artistică întotdeauna ai momente în care te simți inspirat, în care totul merge bine, în care lumina din start cade cum vrei tu, în care fixezi reflectorul și e exact ce ti-ai dorit, trebuie doar să ai grijă să îți iasă pozele clare și e mult de muncă să aranjezi acolo, dar iese totul bine. În alte instanțe, nu, orice poate merge prost, nu ai feeling-ul ăla, nu simți că funcționează lucrurile și totuși nu poți să aștepți să vină inspirația, tu trebuie să faci cât de bine poți în limita posibilităților tale.(...) Trebuie tot timpul să îți schimbi un pic punctul de vedere, adică ești așa băgat în muncă și ți se pare că e stresant și că e greu dar după aceea, dacă te îndepărtezi un pic și zici băi, eu mă joc aicea cu niște păpuși, fac desene cu niște păpuși, de când mi-am dorit, de când eram mică, să fac chestia asta!”

Un aspect despre care vorbește cu entuziasm este modul în care a găsit soluția pentru paginile de text, astfel încât să se facă o tranziție lină de la păpușile 3D la literele bidimensionale, folosind colajul: „M-am gândit că e ca și cum ar fi pagini din jurnalul fetei moșului, care în timp ce are aventuri, desenează și își lipește între timp în caiet. Și au fost mai multe motive, o dată pentru că nu puteam să pun textul pe foaie liberă pentru că nu se asorta cu ilustrațiile 3D, nu putea nici să fie desenat pur și simplu, trebuia să aibă o mică componentă 3D, acel aspect de colaj, dar trebuia să fie și destul de simplu, ca să nu fie prea încărcată pagina și am recurs la genul ăsta de desen naiv. M-am gândit cumva că dacă un copil vede ilustrațiile astea de pe margine, vede ceva ce și el poate face, și cumva poate o să se gândească băi, dar să fii ilustrator nu-i chiar așa de greu! și poate că îl păcălesc, cum am fost eu păcălită că pot să fac BD. Cumva inconștiența asta m-a dus pe drumul bun, poate un copil va cădea în capcană și va fi un bun ilustrator.”

I se pare foarte important ca meseriile creative să fie prezentate copiilor ca și când ar fi ceva la îndemâna lor și povestește cum a fost crescută în spiritul expozițiilor ad-hoc cu prințese, al poeziilor cu rime de prichidel și al bucătăriei transformate în atelier. „Din punctul ăsta de vedere am fost foarte norocoasă că am avut părinți care s-au ocupat de noi să ne cultive spiritul ăsta creativ. Altfel, sincer chiar nu cred că am avut un talent deosebit în afară de o anume predispoziție, de fapt bucuruia de a crea aș zice că e mai importantă decât talentul efectiv. (...) Totul se face prin exercițiu, și exercițiul îl faci dacă ai o plăcere sau o motivație și e foarte important să îl ajuți pe copil să crească în el această motivație, această plăcere de a crea, să nu creadă că trebuie să aibă un talent special sau condiții speciale. Pur și simplu, el așa cum e poate să își găsească un domeniu creativ în care să se exprime.”

Tot la copii s-a gândit și atunci când a întâmpinat probleme în designul de personaj și se întreba cum să le facă pe cele două fete, astfel încât personalitatea fiecăreia să nu fie transmisă printr-un aspect fizic contrastant. Niciun aspect fizic nu expune, răutatea e ceva din interior și atunci fata moșului și fata babei vin din același negativ, practic sunt aceeași păpușă cu altă expresie, deci expresia de pe fața lor, asta le dă caracterul. „Ăsta era mesajul pe care vroiam să îl transmit atât băieților cât și fetelor, că cel mai tare te schimbă felul în care te comporți, el te face să fii urât sau frumos până la urmă.”

E conștientă că publicul ei țintă vor fi copiii, însă afirmă cu sinceritate că nu face cărțile pentru ei, ci pentru ea: „Singurul copil pe care l-am consultat a fost Ileana de 6 ani care undeva mai există în mine și care a zis Da! Da! Foarte bine, faci păpuși, așa mi-am dorit și eu, te rog te rog, continuă! Te rog să faci vesela, te rog să pictezi pe veselă modele, ca să fie frumos! - dar e așa de greeeu - Ba nu, ba nu, trebuie să faci cocoșul ăla miiiic!- bine, ok, hai, pentru tine. Nu prea mă îngrijorez pentru că știu că am o latură foarte ludică și copilărească și cam tot ce fac eu, chiar și atunci când am un mesaj serios și mult mai specific pentru adulți, nu pot și nici nu încerc să mă debarasez de partea asta ludică și jucăușă. Îmi place să fac lucruri pe care pe mine mă amuză în timp ce le fac, și când lucram la ilustrații uneori mă bufnea râsul.”

Apreciază stilul oral al lui Creangă, însă i-a plăcut mult și varianta culeasă de Petre Ispirescu, în care „îți dai seama că drumul fetei e o coborâre în subconștientul nostru, în care acțiunile noastre din exterior se reflectă în psihicul nostru și în comorile pe care le găsim de fapt în interior.(...) Binele pe care îl faci, ok, e important pentru cel căruia i-l faci, dar e cu atât mai important pentru tine. Cumva e important ceea ce faci pentru restul lumii dar cu siguranță ceea ce faci te marchează pe tine ca persoană, te ajută să crești sau nu, cumva ăsta e un mesaj mai adânc al poveștii.”

Îi plac mult poveștile, pentru simbolurile și înțelesurile lor pe diferite nivele, iar preferata ei este Greuceanu.

Povețe de poveste

„E bine dacă ai pe cineva care să te ajute dar trebuie să îți iei lucrul foarte foarte în serios. Nu există așteptat de inspirație, nu există ezitări că nu îmi trimit portofoliul sau că nu îmi pun pe internet, că aștept să nu știu, să am chef. Nu, înveți și din mers multe lucruri. Am mai avut un noroc, ne-am întâlnit cu ilustratori mai avansați ca noi care deja aveau o meserie, de exemplu Livia Coloji din Timișoara. Când am fost noi prima dată la târgul de carte pentru copii de la Bologna ne-am întâlnit cu ea și faptul că am văzut că ea se descurcă, și ea chiar publică și are un venit constant din munca asta de ilustrator, asta ne-a dat foarte mult curaj. Și ea ne-a spus da, sunt dificultăți, momente mai bune, mai proaste, dar se poate.(...) Pe Livia eu am admirat-o în mod deosebit pentru că ea era deja o persoană care lucra cu străinătatea, care publică în mod constant și cumva vedeam că merge, deci chiar e o meserie ce face ea, nu e așa, un hobby pe lângă, mai lucrezi într-o agenție și mai faci și ilustrație, nu, ea e ilustratoare full time și eram wow, deci se poate! Ca și cu BD, dacă se poate, atunci facem și noi, nicio problemă!”

Cel mai bun sfat pe care i l-ar da unui ilustrator la începutul poveștii sale este „să își facă un portofoliu care să îl reprezinte, să îl pună pe net și să îl îmbunătățească și completeze constant cu proiecte de care să fie mândru – adică să îți iei munca în serios.”

Și mai este un sfat general: „să te porți frumos cu toată lumea, că nu știi când o să ai nevoie de ajutor. Neil Gaiman spunea o chestie foarte inteligentă, bine, el vorbea de creativi pe domeniul de scris, dar se aplică foarte bine și la ilustrație. Zicea că e foarte important să fii foarte bun, foarte punctual și foarte de treabă. Dar secretul e că ajunge să fii două din aceste lucruri: dacă ești foarte punctual și foarte de treabă, poate că nu ești cel mai bun, dar nu contează, pentru că lumea te va căuta. Dacă ești cel mai bun și foarte de treabă, atunci poate că nu ești așa de punctual, dar ți se vor ierta multe și cumva dacă ești cel mai bun și foarte punctual, eh, dacă nu ești cea mai minunată persoană, tot vei găsi de lucru, fiindcă lumea va avea nevoie de tine. Asta e, tu ca ilustrator trebuie să te faci necesar într-un fel, adică tu trebuie tot timpul să arăți – uite, asta pot eu să dau și asta pot eu să dau foarte bine și numai eu pot să dau asta, numai eu pot să fac asta și eu sunt omul potrivit pe care îl căutați sau ăsta e proiectul minunat pe care trebuie să îl publicați.

Și asta e un fel de artă.” 

Ilustrații de Ileana Surducan