Femeile sunt mai puternice decât bărbaţii

„Adevărul despre cazul Harry Quebert” este un roman într-un roman, despre scrierea unui roman, în care protagoniștii sunt un scriitor mai în vârstă, acuzat de crimă, și învățăcelul lui care începe să resimtă presiunea paginii albe de după primul succes literar. În 1975 în Aurora, New Hampshire, Nola Kellergan,15 ani, a dispărut fără urmă. 33 de ani mai târziu, scriitorul de succes Harry Quebert este acuzat de crimă, atunci când trupul ei este găsit în grădina casei sale. Aici intervine tânărul Marcus Goldman care începe propria anchetă pentru a-și ajuta mentorul. O anchetă cu scop dublu: acela de a demonstra nevinovăția lui Harry și de a-și salva cariera de scriitor.

Cine a omorât-o pe Nola Kellergan, ce s-a întâmplat în New Hampshire în vara lui 1975 și cum se scrie un roman de succes: 3 întrebări la care romanul de față răspunde după aproape 700 de pagini de suspans și sfaturi literare.

Ce a fost la originea romanului, care a fost scânteia care te-a pornit la drum?

Cred că scânteia, așa cum o numești, a fost decorul. Cred că prima idee care mi-a venit a fost asta, o casă lângă plajă, un orășel intim. După care mi-am zis și ce-o să fac acum cu asta. Așa am ajuns la Harry și Marcus și relația dintre ei doi. N-a fost un thriller de la început. Nu mi-am imaginat cartea așa și de fapt, nimic nu trebuia să se-ntâmple așa cum s-a întâmplat. Am vrut doar să se-ntâmple acolo (n.r : Joel Dicker și-a petrecut multe vacanțe în State), dar nu știam cum s-o fac. Asta a venit după.

Nu știam nici cum să scriu în franceză un roman care se-ntâmplă în Statele Unite. Așa că inițial mi-am imaginat că e vorba despre niște francezi în State, dar nu mergea, că punctul de vedere ar fi fost altul, și eu voiam unul din interior, nu exterior. Mi-am imaginat c-ar fi americani dar c-ar vorbi între ei în franceză, c-ar avea o bunică franțuzoaică sau ceva de genul ăsta, dar am început să mă-ncurc și nu mai avea niciun sens. După care mi-am zis că trebuie doar să îndrăznesc și să scriu romanul așa cum îl vreau.

Cartea ta are cumva o structură de vase comunicante, în care un gest care pare fără importanță la pagina 20 răstoarnă o situație la pagina 100. Cum ai pus toată construcția asta la cale?  

Nu am avut niciun plan de la început, dar e totuși o carte. Dacă te apuci să construiești o casă și nu ai un plan, îți dai seama când ajungi la acoperiș că poate voiai încă un etaj sau ceva de genul ăsta, dar când e vorba de o carte dacă ajungi la sfârșit și-ți dai seama că vrei să schimbi ceva, poți să te-ntorci înapoi, poți să schimbi tot. Cred c-a fost ca un joc pentru mine. C-am început prin a spune o poveste, și nu mi-am imaginat că o să aibă atâtea pagini cartea, după care am început să dezvolt mai mult fiecare personaj, să merg mai departe, și pe măsură ce dezvoltam personajele îmi dădeam seama că la fel și acțiunile trebuie aprofundate. Asta, și am vrut să scot orice e inutil; tot ce rămâne în carte, tot ce e spus sau se-ntâmplă este indispensabil. La fel pentru descrieri, sunt foarte puține descrieri în carte, cele care au rămas sunt necesare. Nu-l descriu de exemplu pe Marcus, dacă e înalt sau nu, dacă e blond, brunet, nu zic, las oamenii să și-l imagineze și mă concentrez pe ceea ce e important.

Care e personajul de care te-ai atașat cel mai tare, cu care ai o legătură mai puternică? 

Cred că asta definește un personaj bun de roman, unul cu care se creează o legătură. Mi se pare c-am reușit să fac asta cu toate personajele, sunt personaje pe care le-am scos pentru că n-am reușit să creez legătura aia și dacă nici eu care le-am scris nu am reușit asta nu pot să m-aștept ca cititorii să reușească. Pentru mine asta era important, să creez o prietenie cu fiecare. Știi cum se spune că prietenii sunt cei pe care îi cunoaștem bine dar îi iubim oricum. E o definiție care-mi place pentru că mă gândesc că un personaj de roman, oricum ar fi el, bun, rău, simpatic sau nu, e indispensabil să avem simpatie pentru el. E ca-n viață. Robert, Bobbo, e un personaj care-mi place. Dacă îmi place mai mult decât ceilalți, greu de zis. Poate am mai multă afecțiune pentru el.

Ai câteva reflecții critice asupre mondializării și supraexpunerii pe Facebook în carte, deși limbajul pe care îl folosești e unul concis și care așteaptă un impact imediat, cam ca pe Facebook/Twitter. 

Da, nu limbajul mă deranjează la asta, decât când se ajunge la abrevierile alea ciudate pe care nu le mai înțeleg. Ce mă îngrijorează la Facebook e imaginea pe care o prezentăm despre noi. Prima chestie pe care o faci acum e o poză pentru Facebook sau Twitter. Sărim o etapă. Dacă văd o celebritate aici, i-aș da întâi bună ziua, după care, dacă stăm la aceeași masă mi-ar plăcea să interacționăm. A doua etapă ar putea fi, da, să îi cer voie să facem o poză împreună, ca amintire. O poză pe care s-o țin la mine acasă să-mi amintesc momentul. Acum lumea sare peste etapa asta. A dezvoltat un narcisism, un exhibiționism dement. Mă întorc la hotel seara, intru pe net și văd comentariile de peste zi. Ah, ești în România, nu știam, etc. Și n-ar trebui să fie treaba cuiva ce fac. Evident, e o chestie publică, dar în același timp verișorii mei din Franța probabil nici nu or să știe c-am fost aici, dacă nu le spun eu. Nu trebuie să știe toată lumea ce faci, tot timpul, și unde. Am acceptat prietenia pe facebook a unei fete din școala primară pe care n-am mai văzut-o de 15 ani. Și dintr-o dată văd la ea pe wall Sunt la Londra, sunt la studioul lui Harry Potter, ah, plec la Geneva, ah, m-am întors la Geneva. Așa că prima chestie pe care i-am zis-o când am vorbit după 15 ani a fost: Și, cum a fost la Londra? E dement.

Ai vreun tic sau o superstiție pentru a scrie?

Ascult muzică. Dar în urechi, să nu mai aud nimic, îmi pun căștile și mă-nchid. Orice, nu contează, pop rock, muzica momentului. E pentru a crea o bulă, nu pentru altceva.

Ai da asta ca sfat cuiva care vrea să scrie?

Nu, asta merge pentru mine. Ce e cel mai important e să crezi și să fii disciplinat. Cu disciplină poți să ajungi acolo unde vrei.

Spui că ceea ce scrii nu se inspiră din viața ta personală, deși ăsta e un trend. Atunci ce te inspiră pe tine?

Nu e viața mea personală în sensul în care eu nu sunt Marcus, mama lui nu e a mea, nici tatăl lui, iar Harry nu e o persoană pe care o cunosc. Nu mă povestesc pe mine. Viața mea nu e suficient de pasionantă. Evident că e o legătură cu chestii care ni se-ntâmplă, scene, de exemplu, acum, sunt la hotel, e și o piscină aici, e o atmosferă calmă, muzică în surdină, și vezi, e un tip acolo care pune flori într-un vas, pot să-mi imaginez că tocmai ascunde cheia de la o cameră și ca barmanul, sau barmanița, o să se ducă să o ia și să fure ceva din cameră. E un nimic de la care pot porni multe. E al șaselea roman pe care-l scriu, în primele mai puneam și din stările mele sufletești, lucruri care mă șocau, dar pentru mine a se povesti ridică o dublă problemă: în primul rând cât de interesant poate să fie, dacă nu ești o persoană pasionantă care a trăit niște chestii foarte mișto și care ar fi de interes general, ceea ce nu e cazul meu, și în al doilea rând e un mare risc de a nu fi înțeles. Și asta pentru mine e ce-i mai rău. Dacă scriu un roman despre o poveste care are sens pentru mine există riscul ca oamenii să nu-nțeleagă nimic, și te rănește mereu să nu fii înțeles. Am șansa de a avea niște prieteni cu care să vorbesc despre asta, stările mele sufletești sau chestiile care mă impresionează. Pentru mine o carte trebuie să fie o creație. Îmi place să desenez, fac și muzică, îmi place să scriu și scrisul e ceea ce-mi permite cel mai bine să creez. Altfel starea de spirit e aceeași când scriu sau când desenez, doar că nu desenez bine. Dar e vorba despre a crea.

Femeile din romanul tău sunt mai hotărâte decât bărbații. Știu ce vor și fac tot posibilul pentru a avea ce vor, dacă nu le iese nu e din vina lor, sunt cauze externe. De unde vine asta? Așa vezi tu americancele, sau femeile în general?

La început, câțiva dintre primii oameni care au citit cartea mi-au zis că li se pare că femeile au rolul negativ, că reiese că nu-mi plac femeile. Mi s-a părut foarte ciudat, pentru că e exact contrariul. Mi se par femeile mai puternice decât bărbații. Poate pentru că au viața mai grea. În Elveția de exemplu, și cred că e cazul mai peste tot, femeile sunt mai prost plătite decât bărbații, pentru aceeași muncă. Dar nu e nici măcar doar o chestiune de salariu, ci în general, mi se pare femeia mai puternică și mai tare decât bărbatul. Cred că e o trăsătură de caracter. Poate li se pun mai multe bețe în roate în viață, nu știu. Un exemplu, de acum vreo 2 luni, e al unei femei din Elveția care are o întreprindere de mănuși pentru demonstrațiile de bijuterii, dintr-un material special, și are monopolul pe asta. A pornit asta de la 0 și acum ea livreză mănuși pentru toate firmele care contează. O jurnalistă mi-a spus că nu angajează decât femei divorțate. Pentru ea, o femeie care a avut copii și a avut curajul să divorțeze, să se despartă și să-și ia viața în mâini, e un exemplu de curaj și determinare. Mi se pare un exemplu grăitor. Asta am vrut, cumva, mai degrabă un omagiu femeilor. Bărbații sunt cei care sunt puțin lași și slabi în carte.

O carte care ți-a marcat adolescența și una pe care o consideri indispensabilă SUB25

Romain Gary e autorul care m-a marcat în adolescență. Iar o carte de citit SUB25, aș zice Belle du seigneur a lui Albert Cohen. Mi se pare o carte care face apel la literatură. Poate e cam mult pentru SUB25, am citit-o chiar la 25 de ani. Atunci putem să rămânem la Gary și dacă e să aleg una singură atunci Éducation européenne, cartea lui despre război și rezistență și felul în care oamenii își asumă responsabilitățile.

În topul nostru Salinger a fost pe primul loc.

Da? Nu mi-aș fi imaginat. La Geneva nu citește nimeni Salinger. 

***
Romanul „Adevărul despre cazul Harry Quebert” a apărut la Editura Trei, în traducerea Anei Antonescu. Lansarea a avut loc în prezența autorului, joi, 23 mai, la Cărturești. România este prima țară din turneul pe care l-a început scriitorul pentru promovarea cărții.


*** BONUS: SPOILER ***

Momentul care mi se pare de neînțeles, pentru că în rest în carte totul funcționează logic, e la sfârșit, când aflăm că Harry e un impostor. Nu ne spui reacția lui Marcus la asta. Știm reacția prietenului Marcus dar nu și a elevului în raport cu impostura dovedită a mentorului și profesorului lui. 

Cred că pentru nu se schimbă nimic. Harry pur și simplu nu a avut curajul de a scrie propria carte, a ținut-o ascunsă. Dacă ar fi publicat cartea lui, poate ar fi avut același succes și ar fi putut să trăiască, să fie un om fericit. Și a ratat tot. E doar vina lui. E un plagiat, și o înșelăciune în relația lui cu ceilalți. Dar asta nu schimbă cine e, ci doar ce arată. Pentru mine, sau pentru Marcus, că Harry a scris sau nu cartea aia nu schimbă faptul c-a făcut un alt scriitor. Finalitatea e aceeași, Marcus fără Harry nu ar fi devenit cine este. Și Harry și-a făcut rău numai lui, și nimănui altcuiva, de fapt. Și-a aruncat viața în aer.