Foarfeca şi respectabilele doamne Avon

În staţiile de autobuz, pe drumul de acasă spre muncă, în fastfooduri, în toate acele momente lipsite de graţie ale unei zile-n care ţi-ai dori măcar confortul de a nu fi deranjat de elemente prea stridente, Alexandra Gavrilă s-a lovit de n ori de revista Avon. n este un simbol folosit în matematică pentru a desemna infinitul şi mai este şi numărul de situaţii în care Alexandra a trecut într-un mod paşnic pe lângă aceeaşi faţă, aceleaşi buze, aceleaşi titluri si acelasi gen de femeie care urlă o definiţie a perfecţiunii.

Într-un final, Alexandra și-a luat foarfeca și a realizat o serie de colaje numite The Avon Ladies, c-un „fel de plăcere sadică de a le tăia feţele perfecte si mânuţele cu degetele manichiurate”.

Din fericire, Alexandra nu este doar o artistă care ridică foarfecele pe post de stindard împotriva consumerismului, sau o luptătoare sălbatică împotriva reprezentării femeilor fals perfecte. Dovadă sunt desenele pe care le făcea în copilarie cu prinţese, toate blonde, cu corpul în formă de inimioară şi cu părul foarte drept. Singurul element care prevestea furtuna erau picioarele acestor prinţese, desenate invariabil într-o parte.

Cărţile de vizită iscă războaie

Alexandra este în viaţa de zi cu zi o artistă de 27 de ani din Cluj care a terminat facultatea de design vestimentar, dar a renunţat temporar la modă. Acum face colaje, benzi desenate, ilustraţii pentru cărţi, lucrează ca şi graphic designer, şi cu toate acestea nu are încă o carte de vizită. Deşi i s-a spus in n situaţii că ar avea nevoie de una, nu se poate decide ce să treacă acolo. „Artist sună prea pretenţios, prea in your face; designer vestimentar nu mă simt, grafician nu mă pot numi, iar de la o vreme sunt graphic designer, dar nu sunt doar atât. Oamenii au tendinţa să facă asta, să te înghesuie într-un tipar, dar mereu m-a enervat să aleg o categorie”. Respectuoasă din fire, crescută de mama şi de bunica sa, Alexandra înţelege utilitatea categoriilor, „în viaţa de zi cu zi ar fi complicat să zic că sunt 30% grafician, sau 60% român, se creează confuzie, categoriile sunt ok daca le iei doar ca pe nişte repere”, dar în final îşi ia foarfeca sau creioanele şi începe războiul său politicos cu toate convenţiile, categoriile si zâmbetele perfecte care limitează libertatea de înţelegere.

Cărțile de telefon nasc pasiuni

Desenul l-a descoperit la 3 ani, prin intermediul unei cărţi de telefon pe care a păstrat-o până acum. Paginile pline de cifre aproape că i-au strigat să le umple cu desene şi tot în acea carte de telefon mama sa a învăţat-o cum să îşi pună palma pe o pagină şi să îşi deseneze conturul mainii. În schimb bunica ei i-a aratat cum să deseneze copaci, „care arătau toţi ca nişte femei cu permanent”. Au urmat clasa I la o şcoală de arte, privirea dură a învăţatoarei care le-a interzis să mai lucreze cu acuarele pentru că nu sunt suficient de maturi, pasiunea pentru rochiile din secolele XVII - XVIII și brodarea unor astfel de rochii pentru păpuşi, încântarea intensă pentru Dali în clasa a VIa, renegarea lui în anul următor, liceul de arte şi în final facultatea de design vestimentar. Alexandra nu a vrut să continue cu moda, să se lupte să îşi câştige segmentul mic de piaţă care ar putea fi interesat de ce face ea, să investească financiar. „Moda mă interesase de la început ca modalitate de a te integra în societate, de construire a propriului personaj; mi se părea interesant cum se construiesc pe ei oamenii, chiar şi cei care nu vor să iasă în evidenţă.”

Cărţile de benzi desenate se privesc de n+1 ori

Pe Moebius (Jean Giraud) l-a găsit într-un raft la Centrul Cultural Francez din Cluj, în timpul facultăţii. I-a plăcut din prima, pentru ca era „mai suprarealist, avea o inclinaţie spre partea fantastică şi făcuse ceva benzi desenate cu Jodorowski”. Pe lângă Moebius, a mai dat de alţi desenatori de benzi desenate alternative, care au fost un fel de scăpare pentru Alexandra din lumea fashion total lipsită de un ochi critic. S-a hrănit cu benzi desenate o bună bucată de vreme: o tânără de 23 de ani, ascunsă într-un colţ şi devorând benzi desenate, dar doar selectiv, căci nu citea mai niciodată povestea. Ce o fascina era stilul grafic al fiecăreia şi mai ales faptul că descoperise un nou mediu, care îi oferea foarte multe oportunitaţi de exprimare şi care putea fi dus mult mai departe.

Au urmat: workshop de benzi desenate, colaborare periodică la revista a două surori clujence numită Glorioasa Fanzină, la care nu a vrut sa renunţe pentru că era un fel de datorie morală, de antrenament consecvent de boxeur, colaborare la The book of George, colaborare la revista Comics şi trebuie să ne oprim pentru că am folosit de prea multe ori cuvântul colaborare şi mai ales pentru că Alexandra a luat momentan o pauză de la comicsuri.

Cărţile nu se termină unde scrie “Sfârșit”

A decupat zeci de reviste Avon, apoi şi-a amintit de revistele Elle pe care le-a descărnat de pagini şi femei strălucitoare şi acum îi e dor să se apuce de altceva, dar nu ştie încă de ce. Locuieşte într-o cameră micuţă din Cluj, dar ştie ca limitările sunt bune. Visează la un atelier al ei, care să nu fie departe de casă; în caz că îi vine o idee în timpul nopţii, să se poată apuca imediat de lucru. Nu crede în marea dragoste, ştie că o secătuieşti de sens și îi furi din conţinut daca îi dai aşa un nume. O enervează felul în care e promovată arta ca fiind o treabă foarte profundă, când de fapt în 90% din cazuri e o afacere ca oricare alta și aproape că a ajuns să fie marketing. Începe un proiect mai mult instinctiv, dar când simte că e pe drumul cel bun i se accelerează brusc bătăile inimii, ca şi cum ar fi băut multe cafele tari şi lucrurile curg de la sine apoi. Nu scrie artă cu A mare, în schimb îi place să trăiască măcar câteva momente de catharsis pe zi.