Fotografiile de familie le-am găsit într-o vară când am mers la bunică-mea în Ucraina, 2012, cred. Erau undeva peste 500 de imagini cu rude, cunoștințe și oameni de tot felul. Tot scormonind, mi-a plăcut foarte mult că nu puteam anticipa peste ce voi da, erau foarte diverse imaginile, de la cele cu mama în costum de pionier, colegi de liceu/facultate, nunți, botezuri, până la ieșiri cu vodka pe deal, dansuri pe toloacă și inmormântări. Maică-mea m-a lăsat atunci să iau în jur de 50 de fotografii, majoritatea cu ea de la facultate și cu rude mai apropiate. Am mai luat eu patru imagini de la înmormântări fără ca ea să știe. Îmi spusese că „nu se cade s-avem poze cu morți în casă”.
Proiectul în sine nu mi l-am propus în vreun fel, a decurs organic, cumva. Începusem să mă uit constant la fotografiile de acolo, le scoteam dintr-o folie lucioasă cu inimioare și stăteam și mă holbam la tot arborele genealogic al familiei Grozavu, de la verișori până la străbunici. Mi se păreau personale, dar în același timp parcă mă uitam la niște străini. Bănuiesc că de aici vine și senzația de nostalgie detașată-atașată pe care o are proiectul.
Când m-am mutat în București, pe lângă toate lucrurile inutile pe care le-am luat cu mine, am avut inspirația să iau și pachețelul cu poze. Mă atașasem foarte tare de imaginile alea, deși majoritatea oamenilor nu-mi erau familiari.
Joaca cu intervenția peste fotografii a început când treceam printr-o perioadă nu prea roz, schimbasem orașul, mediul, oamenii, nu prea știam ce se întâmpla cu mine, eram cam picată din cer. Acum că stau și mă gândesc, cred că prin rozul pe care îl folosesc compensez starea nasoală, un fel de haine roz pentru zile negre.
***
Anna Grozavu e din Cernăuți și e studentă în anul II la Graphic Design la UNarte, București.