Gala HOP 2018: Ce cauţi pe scenă?

În timpul ultimelor zvâcniri serioase de vară din septembrie, 27 de actori tineri au ocupat sala de spectacole din complexul Vox Maris din Costinești, ca să arate ce pot face singuri pe scenă, fără regizor în spate și fără magii scenografice. Gala HOP, Gala Tânărului Actor le-a dat anul ăsta tema „Pirandello, structura ludică”. Momentele lor individuale, rezultate din cum a filtrat fiecare dintre ei piesele dramaturgului italian, concurau aproape zilnic cu o înserare vaporoasă, punctată de o vagă amenințare de furtună care doar exploda culorile și potența rămășițele de căldură de peste zi. În timp ce turiștii de pe plaja alăturată înotau printre bancuri de pești minusculi și meduze aduse de valuri la mal, și câinii își patrulau vagabonțeala prin peisajul sfârșitului de sezon, actorii de la HOP își plimbau publicul prin clipe din Șase personaje în căutarea unui autor, Henric al IV-lea, Omul cu floarea în gură, Astă-seară se improvizează sau Fiecare cum vede. I-am luat deoparte pe șase dintre ei, ca să povestească despre ce au găsit citindu-l pe Pirandello și despre căutări - pe scenă și în ei înșiși.  

De ce vrei să fii actor/actriță acum? Cum te raportezi în prezent la profesia asta? 

Ana-Maria Pop [Premiul pentru prestanță și rostire scenică]: Acest acum în context ludic, specific actoriei, m-a urmărit de mică, din jocuri: acum sunt doctor, acum sunt o pasăre, acum sunt mama, acum sunt Xena. Acum sunt actriță, după cum spune diploma și îmi dau seama ce legătură directă pot să am cu sufletul celuilalt și cât de frumos putem evolua împreună. Cred că de asta vreau să fiu actriță acum.

Dan Pughineanu [Premiul „Ștefan Iordache” – Marele Premiu al Galei Tânărului Actor HOP]: Motivele pentru care vreau să fiu actor, trebuie să recunosc, nu s-au schimbat față de acum patru ani, când am dat admiterea la Facultatea de Teatru din Cluj. În continuare fac asta pentru că îmi place foarte mult. Ce s-a schimbat este modul în care mă raportez la profesia mea, respectul și profesionalismul pe care am fost învățați să îl avem pentru Teatru.

Maria Teodora Filip: Vreau să fiu actriță acum pentru că vreau să duc mai departe ceea ce am început încă din liceu. Este foarte bine pusă întrebarea „De ce vrei să fii actriță acum?”, pentru că „acum” pentru mine înseamnă o perioadă de tranziție. Simt că trec către altceva. Către ceva bun. Simt că mă maturizez într-un fel sau altul și că de pragul ăsta trebuie să trec. Pentru mine, „acum” are o valoare foarte mare pentru că dacă rezist acestui moment voi putea să mă bucur de această meserie vocațională până la adânci bătrâneți.

Mă refer la faptul că găsesc foarte greu de lucru și nu asta este neapărat problema ceea mai mare, cât urmările pe care le are asupra mea. Mă macină foarte tare pe interior, am senzația că nu sunt suficient de bună sau că ceva îmi lipsește. E un sentiment pe care îl trăiesc foarte mulți colegi de ai mei și cumva asta mă determină să continui. Nu am să uit niciodată ce mi-a spus mama unui prieten după un spectacol când am rămas toți la o mini-petrecere: „Teo, în meseria asta rămâne cine rezistă, nu cine are talent”. Sunt convinsă că talentul își spune cuvântul, dar sunt la fel de sigură că dacă nu ești suficient de bine blindat emoțional, poți să pici oricând. Pentru mine este cea mai frumoasă meserie din lume și cred că merită tot efortul, dar trebuie să ai o forța emoțională de neînvins. Să crezi fără îndoială că ai tot ceea îți trebuie și că părerea celor din jur contează doar în măsura în care te poate ajuta să corectezi sau să redescoperi ceva în tine.

Norbert Boda: Nu aș vrea atât de mult să fiu actor, cât aș vrea să fiu regizor. Dar ca actor, în această clipă mi-aș dori să fiu angajat, ca să am măcar un an de liniște și comfort. Simt că aș avea nevoie de asta măcar un an de zile. Până termin masterul în regie, iau diploma de regizor și sunt oficial. De acolo, Doamne ajută!

Alexandru-Mihai Popa [Cel mai bun actor, secțiunea individual]: În primul rând pentru că îmi doresc asta. E o meserie pe care am ales-o atunci când mi-am dat seama că de fiecare dată când urcam scările teatrului din Timișoara (locul unde am crescut) acceleram pasul. Cred că teatrul este o meserie pe care alegi să o faci doar dacă ceva din tine te împinge către asta. Asta nu înseamnă neapărat că motorul care te mișcă în muncă este plăcerea de a juca, deși bănuiesc că este și ea foarte importantă. Probabil fiecare actor are motivele lui pentru care face teatru. Eu sper ca meseria mea să-mi dea ocazia să mă interoghez și totodată să mă cunosc cât mai mult. În mod ideal, sper ca prin ceea ce fac să-mi aduc și eu o mică contribuție la fenomenul „teatrul românesc”.

Ada Dumitru: De ce vreau să fiu actriță acum? Pentru că pe ieri nu-l mai pot schimba și pe mâine nu știu dacă-l mai prind. Așadar acum mi se pare o idee bună.

Ce te frământă în prezent, ca actor/actriță? Care ți-s căutările principale în tine și în afară? 

Ana-Maria Pop: Mă frământă multe lucruri în prezent. Unul dintre ele ar fi Mesajul pe care îl are spectacolul în care joc, sau monologul pe care îl spun - caut lucruri care să conteze cu adevărat și care să schimbe ceva în celălalt și în societate. Alt lucru ar fi veridicitatea mea pe scenă - publicul e deștept și vreau să fiu la același nivel și să îl tratez cu respectul cuvenit. Asta presupune Adevăr și Mesaj, după părerea mea. Dimensiunea fantastică și tot ce ține de miraculosul vizualului ține de alți oameni - eu mă axez pe ochi și inimi.

Dan Pughineanu: Mă întreb dacă poți fi fericit pe termen lung făcând meseria asta. Sau, mai degrabă, ce trebuie să faci pentru a fi fericit? Ce compromisuri?

Maria Teodora Filip: Mă frământă faptul că nu îmi găsesc locul și nu mă refer neapărat la teatrul de stat. Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine în contextul ăsta. E drept că știam care sunt dezavantajele încă de la început, dar când te trezești în hău și vezi că ajungi la o vârstă la care prieteni de ai tăi sunt stabili profesional și financiar și au cât de cât un confort psihic, ai senzația că bați pasul pe loc un pic.

Caut să am răbdare, mai bine zis caut să înțeleg ce înseamnă să ai răbdare. De foarte multe ori mă lupt cu gânduri de genul: „Păi dacă șansa mea o să fie pe la 30 de ani și corpul meu o să se modifice în așa fel încât nu o să mai pot juca fete de 15, ce mă fac? Eu îmi doresc să acopăr o paletă cât mai largă de roluri”. Uneori mă gândesc că rolurile pe care urmează să le joci țin de disponbilitatea ta lăuntrică, însă țin la fel de mult și de felul în care corpul tău răspunde. Este ușor absurd să privesc așa lucrurile, dar dacă nu acum, atunci când? Poate dacă nu o să mai mănânc carne și nu o să mai fumez o să rămân veșnic tinerică. Glumesc.

Un alt demon cu care mă lupt se numește „demonul promovării”. Dacă nu te faci vizibil prin propriile mijloace (mai mult online cred), lumea nu are de unde să știe că exiști. Și atunci devii foarte activ în lumea virtuală, doar că actul de creație și Facebook-ul nu fac casă bună din punctul meu de vedere. Mă trezesc uneori că am pierdut timp foarte prețios din zi dând share unor eventuri sau încercând să vorbesc la radio pentru a promova spectacole. Îmi face plăcere, dar nu pare a fi treabă de actori.

Norbert Boda: Mă frământă foarte mult sinceritatea scenică. Dozajul perfect între natural și teatral. Oricât de firesc ai fi pe scenă, dacă nu utilizezi tehnici teatrale care să propulseze performanța ta spre ceva „magic”, firescul rămâne pur și simplu firesc. Cu asta mă lupt mult și ca actor, și ca regizor în lucru cu actorii.

Alexandru-Mihai Popa: Am multe îndoieli vizavi de ceea ce fac. Începând de la cele mai comune întrebări: E bine ceea ce fac? Până la întrebări mai aplicate în funcție de situația în care mă aflu. În ultima perioadă - cumva de aceea m-am și înscris la Gala HOP -, mă întreb ce îmi place, cum funcționez eu pe scenă, de ce am nevoie ca să pot să evoluez. Nu mă pot opri să caut cheia actoriei, deși mi s-a spus demult că nu există una. Mă întreb ce trebuie să fac ca să fiu mereu cam la același nivel pe scenă, cum să-mi controlez emoțiile și de ce diferă ele atât de mult de la o zi la alta. Mă întreb care este echilibrul dintre a fi concentrat pe ceea ce ți-ai propus să faci pe scenă și libertatea pe care trebuie să o dai gândului în așa fel încât să nu-ți fugă totuși mintea în altă parte. Până la urmă suntem vii și în nicio clipă la fel.

Ada Dumitru: Demonii mei sunt Ion și Giorgică. Ion nu are răbdare absolut deloc iar Giorgică e perfecționist. Și se iau la puleală prin mintea mea. Oricum eu sunt pești cu ascendent în gemeni, adică practic și teoretic în mintea mea se dă mult cu părerea simultan, contradictoriu și pe mai multe subiecte în același timp. Așadar asta mă frământă, că nu am răbdare și nu sunt pe cât de disciplinată și-ar dori Giorgică. Cred că Ion țipă mai tare.

Ce ți-ai dorit să transmiți din și despre Pirandello prin momentul tău de la Gală? 

Ana-Maria Pop: Pirandello și-a pus și ne face pe noi în continuare să ne punem niște întrebări fundamentale în ceea ce privește existența noastră: legăturile dintre oameni, Adevărul personal vs. Adevărul colectiv, care este acesta și mai ales, dacă există acest Adevăr. Pentru momentul meu am ales texte care pun la îndoială părerea unui ins despre cel din fața lui: Când anume putem spune că știm cine este celălalt? Profunzimile umane cer efort și ani pentru a fi descoperite - e indicat să o luăm mai ușor cu părerile imediate, nefondate care pot răni destul de ușor.

Dan Pughineanu: Pirandello este un dramaturg important, pentru că marchează trecerea de la realismul folosit până atunci la o nouă formă de exprimare, absurdul. În același timp, el abordează teme profund filozofice, fără să renunțe la elementele caracteristice ale Teatrului. Una din întrebările care îl frământau pe el și care a ajuns să mă frământe și pe mine este „Cine suntem?”. În momentul meu de la Gala Hop am încercat să mă joc cu aparența şi esența personajului meu, să arăt cât de bun este râsul ca mecanism de apărare.

Maria Teodora Filip: Am pornit de la replica care mă urmărește încă din anul trei de facultate și care spune așa: „De aici vine tot răul. De la vorbe. Cum să ne înțelegem când eu pun în vorbe înțelesul și valoarea lucrurilor așa cum sunt ele pentru mine, iar cel care ascultă inevitabil le dă înțelesul și valoarea lucrurilor așa cum sunt pentru el. Credem că ne înțelegem…”

Comunicarea dintre oameni este interpretabilă. Eu pot să îi spun unui om ceva și el să fie sigur că a înțeles, dar el involuntar trece aceste vorbe prin filtrul său personal și deformează înțelesurile pe care eu am vrut să le transmit. Trecând prin strecurătoarea sa, automat și le traduce conform judecatei lui. De multe ori spunem că l-am înțeles pe cel de lângă, însă…

Am făcut o paralelă cu raportul superficial al actorului la text. Îl citim de două ori și afirmăm: „Gata, am înțeles” și de fapt sunt atâtea planuri și atâtea subtilități pe care le omitem. Intrăm pe scenă și spunem vorbe, vorbe, vorbe. Personajul pe care l-am construit pentru momentul de la gală este atât de plin de clișee care se adună din ce în ce mai mult, încât ajunge în punctul în care nu mai suportă și își dă jos masca de mare doamnă a teatrului. Atunci se naște actul de creație. Cred că ăsta este un aspect pe care vrea să îl evidențieze Pirandello. Am trăit un moment asemănător la Audiția Națională, în care ceea ce făceam era atât de forțat și energia care venea din sală era copleșitoare într-un mod cât se poate de negativ, încât mi-am dat nasul de clovn jos și le-am zis: „Îmi pare rău. Eu nu mai pot continua”. Ne-am uitat unii la alții timp de un minut. Am avut senzația că timpul se dilată. Ei nu știau dacă reacția era din moment sau dacă e pe bune. În viața mea nu mai făcusem așa ceva. Mi-am dat seama că nu pot să nu duc lucrurile la sfârșit și am continuat, dar cu mine lipsă. Așa și actrița mea din momentul de la gală. O ține din clișeu în clișeu până când nu mai poate duce greutatea vorbelor neconținute și fals colorate.

Norbert Boda: Prin momentul individual am vrut să mă arăt pe mine, mai ales la monologul lui Henric al IV-lea. Cum am zis mai devreme de sinceritatea scenică, am vrut să vorbesc publicului despre ceva personal, despre nebunia mea. La momentul de grup pe care l-am regizat, intitulat Suicidal, am vrut în primul rând să pun suicidul în mai multe lumini. Îmi place să fac spectatorii să își pună întrebări. Nu este un spectacol pro-suicid în nici un caz, dar nu consider suicidul ca fiind ceva neapărat negativ. Vreau ca lumea să analizeze sinuciderea din mai multe unghiuri. 

Alexandru-Mihai Popa: Cred că mai degrabă am vrut să caut. Gala HOP îți oferă prilejul de deveni vizibil pentru cei din breaslă, dar îți oferă și un spațiu pentru propriile interogări, iar tema de anul acesta a galei direcționează și mai vizibil către asta. Pirandello a fost un filozof, un om care și-a pus întrebări despre viață și implicit și despre teatru. Doar că nu s-a mulțumit să le pună ci a vrut să le și răspundă. Ori, întâlnirea cu un asemenea autor nu poate decât să te incite și pe tine la același soi de căutări. Pirandello este frumos pentru că îți permite să te joci, să încerci lucruri inedite pe scenă (cel puțin în contextul unui asemenea eveniment), ești liber să faci ce vrei. Mi-au plăcut foarte multe momente din gală tocmai pentru că mi se păreau marcate de amprenta personală a fiecărui actor, lucru care mi se pare foarte valoros. Pirandello îți permite să te cauți pe tine.

Ada Dumitru: Când m-am apucat să citesc Pirandello nu prea înțelegeam mare lucru. Dar am continuat. Am citit absolut tot ce a scris. Și am avut un traseu interesant. De la „hei, nu înțeleg nimic” până la revelații și paralele minunate între scrierile lui. Și cam asta am pus în moment. Practic alea 15 minute au fost fix traseul meu personal prin care am ajuns să înțeleg ce înseamnă fantezia. Cel puțin cea pirandelliană. Așa s-a manifestat requirem for fantasy în mintea mea bolnăvioară. Și am vrut să transmit că nimic nu este mai frumos și etern decât fantezia umană, decât ludicul. În lumea noastră totul este efemer. Inclusiv „monologuțul revoluționar” unde mi-am vărsat toate ofurile cu privire la lumea teatrală de acum din RO... Și lucrurile alea sunt efemere. Numai fantezia nu. Ea este singurul prag dintre nimic și eternitate.

Ce rol ți-ai dori foarte tare să joci (zilele astea) în teatru și de ce?

Ana-Maria Pop: Bună întrebare. Cred că mi-aș dori un one-woman show în care să traversez mai multe roluri. Mă interesează tema și mesajul, repet. Și am nevoie de un timp de gândire mai îndelungat pentru construcția unui asemenea text. Din dramaturgia universală, primul personaj care mi-a venit în minte a fost Karen, din Ținutul din miezul verii, de Tracy Letts. Are niște dimensiuni interioare foarte profunde și fragile.

Dan Pughineanu: Îmi este greu să nominalizez un singur rol. Cert e că anul acesta mi-am dat seama că nu e atât de mult vorba despre rolul pe care îl faci, cât despre echipa cu care lucrezi. Doar echipa îți poate garanta succesul.

Maria Teodora Filip: Îmi doresc sa joc tot. Glumeam. Sincer, în ultima vreme am avut șansa să joc roluri care nu sunt aproape de mine și asta m-a bucurat foarte mult. Este un personaj care mă fascinează în continuare și care m-a ajutat să redescopăr partea luminoasă și curată din mine. Acest personaj este Matilda din Efectul razelor gamma asupra anemonelor, de Paul Zindel. În căutarea mea și sub
îndrumarea profesorului meu am început să o iubesc pur și simplu. Privind la ea puțin dinafară am prealuat de la ea tot ceea ce am simțit că e mai pur și mai frumos. Această fată a fost și este un exemplu de iubire necondiționată față de tot ceea ce există.

Poate părea ceva personal, însă lucrurile stau puțin altfel. Pentru mine, era o perioadă în care toate caracteristicile acestui rol erau puțin departe. A trebuit să parcurg drumul către ea ca și cum eu nu avusesem o perioadă în care nu acopeream vulnerabilitatea și alte trăsături pe care societatea în care trăim le calcă în picioare.

Îmi doresc în perioada asta să joc roluri care să mă ajute să mă reîntorc la ceea ce îl face pe om să se întoarcă puțin la el așa cum este.

Norbert Boda: Mi-aș dori să joc un rol care ar presupune să am o dizabilitate mintală. Fie paranoia, fie autism, fie Asperger, fie depresie, ceva ce să mă solicite ca actor să îmi trasez foarte amănunțit grila de gândire pe care o creez pentru personaj.

Alexandru-Mihai Popa: Acum, imediat după Gală, mi-aș dori să fac din momentul meu ceva mai mult. Probabil pentru că am prins gustul căutărilor aș vrea să mă adâncesc mai mult în ele. Pe lângă, îmi doresc să joc. Aproape orice, indiferent dacă e la stat sau în independent.

Ada Dumitru: Mi-aș dori să joc un rol de bărbat. Cred că aș fi fermecător.