Haos şi colaj

Într-o noapte pe la trei, Oana a completat un formular de înscriere la atelierele de creative writing organizate de revista Carevasăzică. A făcut-o pentru că simțea că nu face mai nimic, că stă pe margine, iar când a auzit de ateliere de la o colegă și-a zis „Oană, fă ceva cu tine.” Și-a îmbrăcat fusta de țigancă și a participat la workshopul despre interviu și cel despre reportaj. Chiar acum scrie un articol despre colaj, Ion Bârlădeanu și libertatea în artă. I-a luat un interviu și lui Cristi Lupșa, unul dintre speakerii de la ateliere, iar rezultatele le vom vedea pe la sfârșitul lui mai când va ieși noul număr Carevasăzică, cu care fetele din echipă plănuiesc să „rupă gura târgului”.

Oana are 19 ani și e din Târgu Jiu, de unde a venit la București toamna trecută, la facultatea de Jurnalism. Până acum la facultate a învățat că: liftul de la Poli e bântuit, niște chestii de layout, mass-media își bagă nasul peste tot și ne controlează - dar majoritatea exemplelor care i s-au dat nu mai au aplicabilitate azi -, plus clasicul „atunci când un om mușcă un câine, avem o știre”. Îi e dor de perfectul simplu, de covrigii la 50 de bani și de-un SH fistichiu de pe lângă fostul liceu. Primul contact nașpa cu Bucureștiul a fost un nene dubios care s-a exprimat cu multe diminutive despre cum ar vrea să-i devoreze nuditățile. Altfel, despre oraș Oana spune că e un amalgam în care se amestecă Filantropica, cam orice regizat de Tarantino și Paris Hilton.

Oana scrie scrisori, pe care le înmânează direct destinatarilor (uneori sunt virtuale), mai scrie poezii și cândva mai demult începuse și romane: Fericit ateu în rai, dedicat unui tip mișto, sau altul intitulat Odiseea unei fantome vii. Acum, face colaje, citește și are insomnii, pe care și le petrece în compania lui Anthony Hopkins - a văzut cam jumătate dintre filmele lui. Haos și colaj sunt cuvintele ei cheie, pe care le tratează cu paste, Skittles, ceai de salvie și cafea.

Ce voiai să te faci când erai mică?

Psiholog. Dădusem de o carte prin casă. Nu mai știu titlul, dar în ea erau prezentate ceva noțiuni de bază din psihologie. Îmi plăcea să analizez oamenii, să-i ghicesc și credeam că psihologia mă va ajuta mult. Între timp, am început să scriu despre acei oameni. De aici, jurnalismul.

Ce gen de adolescentă ai fost/ești?

Am fost și sunt o babă. Tind mereu să mă refugiez într-un loc liniștit, eu cu mine. Dar sunt și bipolară. Mă trezesc hoinărind pe străzi la cine știe ce oră. Sunt adhdistă în aceeași măsură în care sunt și babă și procrastinez. Dar, câteodată, baba din mine rânjește ca o zănatică atunci când, până dimineață, o dă în headbanging. După noaptea respectivă, revin la condiția de băbăciune și mă plâng de dureri de ceafă o săptămână.

Câte colaje ai făcut până acum? Când te-ai apucat de asta și cum?

Am peste o sută de colaje, dar cum nu sunt cea mai harnică, n-am ajuns la două sute. M-am apucat în iulie, 2013. Atunci am făcut primul colaj. Totul manual. Era ziua unui prieten și m-am gândit la ceva care să-i satisfacă mintea de artist. Am ciopârțit o fetișcană ușor asiatică și niște rânduri din Dilema Veche. Știu că i-a plăcut. Apoi, pauză. Toamna aceluiași an. Voiam să scriu, îmi era greu. Logoree. Era un haos în mintea mea. Ochisem niște colaje de-ale lui nea Ion (Ion Bârlădeanu) pe facebook. Mi-am adus aminte de documentarul despre el, de toată arta lui. M-am vrut și eu creator. Haosul trebuia să fie materializat cumva. Platon zicea că Dumnezeu geometrizează, mi-am notat într-un carnet. Aveam, deci, nevoie de forme, de imagini, de colaj. A fost o revoltă pe care am transpus-o de atunci în ce am meșterit.

Povestește-mi ce se întâmplă de când îți vine ideea unui colaj și până la momentul în care îl pui pe Facebook.

Momentul de început cere răzvrătire, cafea sau apa lui Bachus. Dar ideea în colajele mele se rezumă, în mare parte, la o revoltă interioară căreia încerc să-i dau sens de când m-am apucat de făurit. Spre exemplu, când am făcut Răzvrătirea Maicii, eram tare năucită. Nu înțelegeam de unde și până unde exteriorul îți anihilează interiorul, cum de îți aruncă-n spate un pseudonim clandestin și de ce oamenii țin morțiș să se folosească de treaba asta. Nici acum nu pricep. Când fac un colaj, mă trezesc propriul meu creator, născocesc lumi și personaje noi, țip sau șoptesc, mă răzvrătesc. Sunt liberă. După tot actul à la Che Quevara, de obicei adaug un chenar alb colajului (ăsta-i un fel de semnătură personală) și hop, taman pe facebook.

Dac-ar fi să ilustrezi o poveste, pe care ți-ai alege-o și ce ai vrea să faci cu ea?

Aș vrea să ilustrez Geneza. M-aș arunca pe tot pop-artu’ lui Andy Warhol și, de acolo, nebunie! Am tot încercat să fac un colaj cu momentul ăsta, dar sunt confuză. Data trecută a ieșit Genesis - găini, ceasuri și un remake dubios după The Creation of Adam a lui Michelangelo.

Dac-ar fi să-mi dai, din burtă, o definiție a artei, care ar fi aia?

Arta este „joaca unor dumnezei”. Așa mi-a venit să scriu pe moment.

Spune-mi trei artiști pe care ai vrea să-i omori ca să te reîncarnezi în ei.

Fiind o leneșă, îi aleg pe ăia deja morți: Leonardo da Vinci, Salvador Dali și René Magritte. Bine, m-aș vrea și Frida Kahlo. Mai vii: Tim Burton, Patti Smith, Don Hertzfeldt, Sophie Calle și Vivienne Westwood.

Ultima carte care te-a marcat și de ce.

Muntele vrăjit - Thomas Mann.

Cartea este despre claustrare, despre aclimatizarea indusă la ceva nou. În final, ajungi să te obișnuiești atât de tare cu ceva, că schimbarea e năucitoare. E ca și cum te aruncă unu’ în ceva spațiu bacovian, îți petreci duhul câțiva ani acolo, tu cu tine, și apoi, ajuns în afară, te simți neputincios, gol, străin. În carte, muzica „trezește timpul”, iar „libertatea locuiește în munți”. Mi-a adus aminte și de La țigănci a lui Eliade. Nu știu, dar este o sărbătoare a mortii aici sistematizată cap-coadă.

***
Pentru că pe Flickr setările erau cam drastice, Oana și-a făcut un tumblr pentru toate lucrările ei în seara dinainte publicării interviului. L-a denumit ca pe interviu: Haos și colaj. Pentru colaje mai de la început, încercați contul de polyvore.