Her Majesty Carson Ellis

O pistruiată prea nerdy ca să fie populară în liceu a lăsat în urmă suburbia New York-ului în care a crescut și s-a dus la facultate în Montana, pentru că-i plăcea muntele, iar pozele de acolo arătau ca un rai. S-a mutat din Montana în California și din California în Portland, a lucrat prin baruri și a desenat prin mansarde, s-a măritat cu Colin Meloy, tipul care, când ea studia pictură, cânta într-o formație al cărei prim album s-a numit I Guess I Was Hoping For Something More. Au construit împreună mai mult-ul, iar acum atelierul lui Carson Ellis e într-o cameră luminoasă din ferma unde locuiește cu cei doi băieți ai lor, o famililie de bufnițe, niște lame și un milion de idei. 

Cât a durat să-ți dezvolți un stil propriu de ilustrație?

Desenez de la 5 ani, dar nu a devenit o carieră, n-am început să fac bani din asta decât înspre 30 de ani. Cred că aveam 27 de ani când am renunțat la slujba de barmaniță și am devenit ilustratoare full-time, și chiar și atunci ilustrațiile mele arătau foarte diferit de cum arată acum. Deci cred că e în continuă dezvoltare. Dar cred și că abia atunci, pe la 26, 27 de ani, am ajuns să am un stil care era suficient de bun pentru a-mi permite să lucrez ca ilustratoare. Încercasem oarecum să primesc joburi de ilustrator și pe la 20 de ani. Am făcut facultatea în Montana, unde nu aveau un program de ilustrație, așa că nu știam cum să fac asta, dar îmi doream foarte tare. Cred că am fost late bloomer.

Ai simțit presiunea asta, că trebuie să ai un stil propriu ca să poți reuși?

Am lucrat cumva într-un balonaș. În facultate am terminat Pictură. Dar eu desenam mereu, deci cred că lucrurile au decurs natural. Nu am avut un moment în care mi-am zis: trebuie să-mi definesc stilul ca să primesc joburi. Am desenat încontinuu și, la un moment dat, am găsit un instrument diferit de toate cele pe care le folosisem înainte. Am mers într-un magazin pentru artiști și am cumpărat genul de pix cu cerneală care trebuie înmuiat în călimară, și cred că el mi-a schimbat foarte mult stilul, pentru că m-a făcut să mă concentrez mai mult pe linii și pe calitatea lor. Aceea a fost o turnură care a dat o oarecare unicitate desenelor mele.

Când ești la începuturile carierei și experimentezi cu tot felul de metode, poți face colaje, pictură, ilustrații și să ți se pară că nu le leagă nimic, dar cred că dacă continui cu toate lucrurile alea și te uiți la ele peste 10 ani, descoperi că le leagă tot felul de convenții stilistice. Poate desenezi fețele la fel, sau frunzele și copacii. Sunt lucruri care se dezvoltă și-ți consolidează arta ca ceva al tău. Și eu simțeam la 25 de ani că mă împrăștii în prea multe direcții și că ce făceam părea făcut de oameni diferiți, dar acum, indiferent de metoda folosită, mi se pare că lucrările mele arată cam la fel. Dacă pictez în ulei – ceva ce n-am mai făcut de mult, dar m-am reapucat de curând –, mi se pare că seamănă cu alte lucrări. Deci cred că e nevoie de timp ca să dezvolți un stil și că lucrurile astea vin natural.

Cum ai conturat identitatea The Decemberists? Tu ești așa, un soi de membru al formației.

Așa mă simt. Eu și Colin am fost colegi de facultate în Montana. El pe atunci avea o formație numită Tarkio, cu influențe mai degrabă country. Eu făceam flyere pentru formație, și eram prieteni foarte buni. Eu locuisem într-o mică mansardă, în casa în care stătea și el. Eram ca o bufniță, desenam toată noaptea la o măsuță, și el obișnuia să urce la mine și vorbeam câte-n lună și-n stele. Aveam atâtea lucruri în comun. Am gravitat cumva unul spre celălalt și n-am mai gravitat niciodată în altă direcție. În momentul ăsta mințile noastre cred că sunt sudate. Mai ales din punct de vedere creativ, am uneori senzația că suntem un singur creier.

După facultate, m-am mutat și în Portland, unde Colin tocmai forma The Decemberists. Așa că m-a întrebat: „nu vrei să faci art pentru formația mea? Avem nevoie de tricouri, copertă de album, o să facem un site. Vrei să ilustrezi site-ul?” Și nu au fost certuri la început, pentru că nu erau bani la mijloc. Eu îi făceam o super-favoare că desenam pentru el. Deci n-avea cum să-mi spună: nu-mi place asta, mai încearcă. Mă plătea cu pizza. Și la început a fost totul atât de ușor și de distractiv. Nu e ca și cum aveau un public. Când a apărut, formația nu avea fani. Deci nu făceam altceva decât să ne jucăm. Îmi plăcea muzica și a fost atât de distractiv pentru mine, pentru că era fix în perioada în care învățam să fiu ilustratoare. Pentru că nu eram o ilustratoare, nu primisem niciodată bani pentru ilustrații. Deci munca pentru ei a fost un soi de introducere. Brusc, trebuia să mă gândesc: ce mi-ar plăcea să văd pe un tricou? Ce desen să pun pe flyer ca să atragă atenția? Ce desen s-ar potrivi pentru o copertă de album?

După primul album, ne-am dat seama că o să tot colaborăm. Colin e o persoană cu simț vizual și are păreri foarte puternice despre album art, iar eu am propriile mele păreri, consecința fiind că la fiecare album care a urmat s-a lăsat cu clash-uri. De 15 ani facem asta. Dar nu într-un mod nasol.

La Her Majesty the Decemberists (2003), el a avut o idee care mie nu mi-a plăcut inițial, dar după ce am desenat-o, mi-a plăcut. Picaresque (2005) a fost o ilustrație care nu mi-a plăcut niciodată. El m-a convins s-o fac și am făcut-o, dar apoi am regretat. Pentru The Crane Wife (2006) am discutat mai multe idei. Unele îmi plăceau mie și nu-i plăceau lui, altele îi plăceau lui, dar nu-mi plăceau mie. Până ne-am fixat pe ceva ce ne plăcea amândurora. Și cam așa se întâmplă de obicei. Fiecare are o idee fixă, ne certăm până găsim calea de mijloc. Acum cred că suntem mai rapizi în acest proces și mai puțin orgolioși, pentru că avem 41, respectiv 42, și suntem mai siguri pe viziunile noastre creative, mai puțin nesiguri privind dacă e bine ce facem.

Cred că dacă pui și EP-urile, am făcut vreo 25 de coperte de album. Când privesc în urmă, îmi dau seama că reflectă evoluția mea ca ilustratoare. În orice punct de turnură din cariera mea creativă am făcut și un album The Decemberists, iar adeseori ele reflectă lucrurile care ne preocupau atât pe mine, cât și pe Colin la vremea respectivă. La Her Majesty the Decemberists e o panoramă de soldați în tranșee, pe care am desenat-o pentru că pe atunci Colin citea foarte mult despre Primul Război Mondial, iar eu desenam întruna soldați.

Cânc ai început să faci bani din ilustrație?

Primul lor LP, Castaways and Cutouts (2002) a atras atenția, iar asta a atras atenția și asupra mea. Mai mulți art directori au văzut desenele mele din cărticica albumului și m-au angajat să fac ilustrații. Nu era o carieră, primeam din când în când câte un job și în restul timpului lucram într-un bar. Dar la un moment dat am decis să-mi dau demisia și să încerc să fiu ilustratoare, pentru că mi-am dat seama că-mi uram slujba. Am împrumutat niște bani de la ai mei și mi-am suit portofoliul pe un site pe care se uitau art directorii. Ăsta a fost cumva primul și singurul lucru pe care l-am făcut ca să obțin joburi. Și a funcționat. Am primit un job de la Harvard Business Review și mi-au dat vreo 1300 de dolari să fac 3 ilustrații, și nu mi-a venit să cred. Era de 3-4 ori chiria mea. Și le-am făcut în câteva zile. N-aveam cine știe ce experiență în domeniu și mi-era teamă că se vor prinde că habar n-am ce fac. Acum îmi dau seama că era o prostie. Apoi lucrurile au decurs natural. Am fost norocoasă din punctul ăsta de vedere, că nu a trebuit să fac mari eforturi pentru a mă marketa. Am continuat să muncesc și lucrurile au continuat să mi se întâmple. Am un agent, dar el e un agent literar, deci nu-mi găsește joburi, doar negociază contractele pentru cărți.

Cu ocazia venirii tale la București, la The Power of Storytelling, ai ținut și un workshop în cadrul Visual Playground, pentru câțiva ilustratori români. Te-a surprins ceva la modul în care își privesc munca și la cum se promovează?

Cea mai mare surpriză a fost că nu există o piață a cărților de ilustrații. Îmi place mult ce fac fetele de la Visual Playground. E greu și-n State, dar acolo avem un standard. E OK să muncești pe gratis la 21 de ani, pentru că ai nevoie de practică, dar odată ce ai primit câteva joburi și ți-ai făcut un portofoliu și niște clienți, nu mai e cazul să muncești pe gratis. Și îți dai seama cu cât ar trebui să fii plătit vorbind cu alți colegi de breaslă. Deci e ușor să te prinzi dacă ești plătit prost și dacă poți cere mai mult. Asta ar fi diferența. Mulți din oamenii de la workshop sunt la început, dar mulți nu sunt. Lucrează deja de cinci ani și tot nu sunt în punctul în care să poată cere mai mult. Eu îi întrebam: „Pe bune? Atâta primești? Nu poți cere cu 50% mai mult?” Și mi-au zis: „Nu, că altfel nu lucrează cu mine. Și vreau să am joburi, pentru că încerc să trăiesc din asta.” Deci știu cum treci de asta în State, dar nu știu cum poți face asta în România.

Dar cred că Visual Playground face parte din soluție. Trebuie să ai o comunitate și oameni care schimbă informații: dacă se poate să lucrezi pe sume mai mari sau să stabilizezi, să standardizezi cumva nivelul plăților, contractele care se semnează, felul în care sunt tratați artiștii de către clienți. Mi s-a părut că mulți dintre participanți se simt denigrați ca artiști. Primesc joburi, dar relația e la modul: ai noroc că lucrezi pentru mine. Pe bune? Cred că modul de a transfoma asta într-un job mai stabil, din care să-ți poți câștiga existența, e să strângi niște oameni într-un loc unde învață împreună, unde se organizează și caută moduri de a schimba lucrurile împreună.

Te inspiră în vreun fel viziunea lui Hank, fiul tău mai mare, asupra lumii? Îți deschide niște orizonturi creative?

Oarecum. Hank are o formă de autism, așa că modul în care vede el lumea e atât de diferit. Trăiește în capul lui și are o imaginație hiper-activă, deci toată ziua citește și se gândește la alte lumi și la spațiu și la jocuri video. Mă inspiră asta. Fiind un om care face cărți pentru copii, mi-aș dori să pot fi în capul lui. Dar și pentru că e o persoană căreia nu-i pasă de ce cred oamenii despre el și ignoră convențiile sociale. Se poate să îmbrățișeze din senin un străin. Ceva deopotrivă dulce și ciudat. Mai ales pentru una ca mine, care face eforturi să nu deranjeze pe nimeni, să nu fie intruzivă, sunt fix opusul. Deci uneori mă inspiră. Îmi place să văd persoana asta dulce care nu-și dă seama când încalcă niște limite, dar care poate stârni reacții minunate la oamenii cu care interacționează. Dar știu că nu-l pot imita. E de pe altă planetă.

Cum te-au schimbat copiii ca artistă?

Nu știu în ce măsură au făcut asta. Dar clar mi-au schimbat modul de lucru. Obișnuiam să stau trează peste noapte și să lucrez până la 4 dimineața, apoi să stau degeaba două zile, apoi să lucrez 12 ore încontinuu. Acum nu lucrez niciodată în weekend, îi duc la școală și nu o lălăi. Îmi iau un bagle și mă duc la mine în studio și lucrez tot restul zilei. Nu-mi iau aproape niciodată zile libere. Nici nu știu cum aș putea face asta, timpul e atât de prețios. Simt că sunt mereu în urmă cu lucrul. Deci asta ar fi schimbarea. Lucrez mai serios și mai intens.

Ți-ai dorit mereu să faci cărți pentru copii?

Cam da. Nu știu dacă mi-am dorit asta din copilărie, dar au început să mă intereseze foarte tare pe la 15, 16 ani. Am găsit în casă o cutie plină. Pe atunci desenam mult în agenda mea și scriam poezii slabe, iar când am descoperit cărțile cu ilustrații mi-am zis: ăsta e un mod mai inteligent de a face ce fac eu. Sunt cumva forma perfectă pentru mine, pentru că îmbină două lucruri pe care le iubeam în ceva care are o audiență imensă. Librarii le vor, bunicile le vor, copiii le primesc cadou, oricine are un copil va vrea una. O formă foarte populistă, care lasă o groază de loc pentru experimente artistice.

Atât unele din lucrările tale, cât și versurile The Decemberists au un strat mai kinky. Un erotism suav. Mă întrebam dacă ai simțit vreodată nevoia să-ți duci munca în direcții mai alunecoase.

Da, tot timpul. Eram atrasă de zona asta, în special când eram mai tânără. Apoi, cred că după ce am început să mă specializez pe cărți pentru copii... Pe la 20 de ani simțeam cumva nevoia să șochez, să fac artă care atrage atenția. Desenam oameni beți care se mozolesc și chestii din astea. Și mi-e cumva dor de lucrurile alea. Mi-ar plăcea să desenez ceva ce mi se pare mai dificil. Dar trebuie să recunosc că privesc altfel lucrurile alea la 42 de ani. (41, scuze. Colin și cu mine suntem născuți în aceeași zi, și le tot spun oamenilor că am 42.) Nu mai sunt așa tentată să desenez genul ăla de lucruri. Știi, ca bătrânica aia care făcea artă crazy la 20 de ani, iar acum pictează peisaje. Cam aia sunt eu. Acum mă interesează lucruri subtile, forme și culori. Referințele mele culturale sunt mai nuanțate.

Dar nu neg că să desenezi oameni beți care se pipăie încă pare distractiv. Și e un mic gol acolo. Colin îmbină mai bine lucrurile. Pentru că el scrie cărți pentru copii, dar apoi compune un cântec foarte murdar. Unele din versurile lui nu sunt suav erotice, sunt super murdare. Și sunt oarecum geloasă pe el.

Acum trei ani, când eram însărcinată cu Milo, am avut o expoziție de picturi, și printre ele era una mică cu doi oameni care fac sex. Poți vedea fundulețul alb al tipului. Deci uite, mai fac asta pe ici, pe colo. Dar nu suficient. Mă interesa foarte mult asta: oameni certându-se, oameni sărutându-se, oameni distrându-se. Dar era și lumea în care trăiam atunci. Lucram într-un bar de punk-rock, înconjurată de autodistrugere și droguri. Era o cu totul altă lume de cea în care trăiesc acum. Acum locuiesc la fermă, am lame, am doi copii. Lumea mea e mult mai molcuță, și poate ce creez o reflectă.
_

Carson Ellis și soțul ei, Colin Meloy, au fost speakeri la ediția de anul ăsta a conferinței The Power of Storytelling.