Here they come: 10 actori de la Gala HOP 2016

RALUCA RADU, 25 de ani
Premiul „Sică Alexandrescu” – Premiul special al juriului

Momentul de la HOP: Apemantus – De la Nebun la Nebun, colaj și adaptare după Timon din Atena, Regele Lear și Hamlet

Eu am fost o obrăznicătură la viața mea și am avut probleme cu autoritățile de toate felurile: profesori, poate și cu autoritățile juridice, dar nu grav. Am zis că trebuie să găsesc o formă artistică în care să pun obrăznicia pe care o am. O formă justă, care să nu supere pe nimeni, dimpotrivă, să bucure, că spectactorul se bucură chiar dacă-l cerți un pic. Mi-am dat delir, m-am eliberat eu pe mine.

Eu am jucat în facultate destule roluri de muieri, mame, regine, și deja mi s-a pus o amprentă, colegii mai glumesc cu mine „doamnă, bună ziua”, și am zis că trebuie să fac ceva. Am mers pe bufonerie. Îmi plac metamorfozele și îmi place foarte mult ideea de ființă androgină pe scenă. Sufletul e și feminin, și masculin, și când îți permiți manifestări de ambele părți, atunci cred că poți să te manifești total.

Momentul e o satiră la adresa sus-pușilor care se lasă pupați în fund, care cred că oamenii de sub ei îi ascultă și îi respectă, dar de fapt doar îi lingușesc pentru diverse foloase. Până și momentul de cabaret e o parodie de cum ne ghiftuim, asta am încercat să subliniez.

De ce actorie

Am făcut și Dreptul înainte de Teatru. Chiar am încercat să fac de toate și nu eram fericită, când puneam capul pe pernă, simțeam că n-am făcut nimic cu viața mea. Am lucrat în bancă, consultant pentru asigurări de viață. Am lucrat în restaurante – am fost ospătăriță, spălător de vase, casier. Am făcut masaje, am vândut mărțișoare la tarabă, în zăpadă. Am trecut prin mai multe genuri de joburi și ăsta e singurul pentru care simt că merită să-mi câștig pâinea.

O teamă

Mi-e frică de improvizație. Când știu că n-am pregătit nimic, de exemplu la etude. Nu știi niciodată dacă se naște o chestie. O poți forța în foarte multe feluri, că actorul are multe instrumente, dar nu asta e ideea. Mi-e frică de golul ăla al scenei, știi? Să nu se nască nimic, să nu fie criză pe scenă, să nu ai ce să rezolvi, să nu ai spre ce să tinzi, să fii blanc. Să nu reușești să-ți dorești destul de mult lucrul ăla. Să nu te ardă.

O piesă de citit

Macbeth. E foarte frumoasă. Dacă citești în engleză și cauți mai departe toate numele, te conduce la ocultism, vrăjitorie. Cred că cele mai mari păreri de rău pe care le am în viața mea sunt lucrurile pe care nu le mai pot întoarce. Când am greșit enorm și nu mai pot să întorc greșelile alea, să nu le mai fac. Și despre asta e piesa: odată ce ai ucis, nu mai contează că mai ucizi încă 10 – ești un ucigaș. Și pentru că ești deja murdar, îți vine să te bagi până-n gât. Până peste cap.

MARIA-VERONICA VÂRLAN, 22 de ani

Momentul de la HOP: O felie de Shakespeare (Scrisori către Ofelia), colaj din Hamlet

Am vrut la un moment dat în facultate să fac scena asta și mi s-a zis că e cam grea. În piesă nu există scena, doar aflăm că Ofelia a murit. Și atunci am izolat-o în camera ei, cu nebunia ei; am introdus multe dintre monoloagele lui Hamlet în scrisorile citite de ea. Despre asta e momentul, minutele de dinainte să moară.
Într-un fel, simt că mă asemăn cu ea. Toată lumea crede că Ofelia e foarte fragilă și foarte moale, o victimă în toată piesa asta, dar cred că e o persoană foarte puternică. Multă lume are despre mine impresia asta, la prima vedere, că sunt o copiliță fragilă, și nu cred lucrul ăsta. Am vrut să arăt și altă parte a ei. Plus că e foarte frumoasă creșterea de la începutul piesei până ajunge la nebunie, și îți dă multe posibilități.

De ce actorie

Ai mei lucrează la Teatrul pentru Copii și Tineret din Iași și atunci am avut o copilărie superbă. Am exercițiul de a vedea un spectacol de sute de ori, știam tot timpul ce e greșit, eram fetița din cabină care încheia rochițele fetelor, sau pe care o trimiteau după recuzită dacă o uitau. Deci lumea asta nu mi-a fost străină niciodată.

Primul spectacol cu replici a fost la 6 ani. Eram obișnuită să joc în tot felul de locuri, în mall-uri, pe stradă, am fost Scufița Roșie, Motanul Încălțat.

În liceu am avut și o trupă de teatru și am tot mers la festivaluri, și tot luam premii. Inițial am vrut să dau la Păpuși, mi se pare mult mai greu să lucrezi pentru copii, să dai viață unei păpuși la modul profesionist, dar ai mei m-au convins să dau la Actorie. Nu știam dacă o să mă duc la facultate în Iași sau în București, dar cumva tendința mea a fost să mă desprind de ai mei și să mă duc spre București. Și ei m-au sprijinit foarte mult. Sunt cumva răsfățata familiei, așa că au vrut să plec, să nu mai stau acasă.

Altceva nu cred că aș putea să fac, nu cred că m-ar face fericită. Am zis să mă duc spre nutriție vegană la un moment dat, că tot îmi place, dar să rămână actoria un hobby? Nu, e invers. N-aș putea s-o pun pe locul doi, m-aș simți dezgolită.

O teamă

Mi-e frică de pauze. Trebuie să joci tot timpul, trebuie să ai exercițiul ăsta. Chiar dacă nu ai proiecte, tot timpul să citești, să vezi filme, trebuie să fii tot timpul în mișcare, dacă nu, te plafonezi cumva. La un moment dat o să ai un proiect, dar o să pleci de la zero. Și mi-e frică de chestia asta.

O piesă de citit

Licența mea – Incendii, care încă se mai joacă la Bulandra. Este o piesă contemporană scrisă de Wajdi Mouawad. Nu cred că există om care să nu fie atins de ceva din textul ăla.

ALINA LAURA ROTARU, 27 de ani
Cea mai bună actriță, secțiunea individual

Momentul de la HOP: De vorbă cu tine, fragment din A douăsprezecea noapte

Monologul meu este dialogul dintre Viola și Olivia. Am ales-o pentru că este comedie și în al doilea rând mi se pare foarte ofertant de jucat această scenă, în condiția în care o femeie îndrăgostită de un bărbat merge la o altă femeie iubită de acel bărbat și trebuie s-o convingă de niște lucruri.

Am pornit inițial cu ideea să joc Viola și în fața mea să existe o oglindă, dar am renunțat la treaba asta pentru că era mult prea complicat. Nu ducea nicăieri. După aia m-am gândit ca de la mijlocul corpului spre stânga să fie o doamnă și pe partea cealaltă, spre dreapta, să fie altă doamnă. Dar m-am gândit că s-ar putea să semene a stand-up. Jim Carey pe scenă. Linia asta e foarte fină și n-am vrut să fac asta, pentru că nu mă pricep. Până la urmă, tot momentul s-a născut de la ideea „Aș vrea să-ți vorbesc, dar nu pot, pentru că nu pot să-ți văd ochii”. Eu nu voiam să intru cu ceva pe față pe scenă, că vreau să mă văd, am un timp foarte scurt în care mă pot desfășura. Așa că am întors-o cu spatele pe Olivia și, când mă întorceam cu fața, eram Viola.

Olivia se ascunde sub un văl, Viola se ascunde sub haine de bărbat. Amândouă au în comun trăsătura asta de a nu fi cine sunt de fapt. Așa că, în momentul pe care l-am făcut eu, le-am contopit.

De ce actorie

Pentru că suntem egoiști și pentru că, atunci când te joci de-a altcineva, lucrezi cu ce-ai putea fi tu în anumite situații. Nu cred în treaba asta: „ai pus piciorul pe scândură și nu mai ești tu, ești Richard”. Ești tu care face pe Richard. Ești tu și din tine vin toate lucrurile pe care le naști pe scenă.

Nu vreau să zic că e terapie, că nu cred că e, dar e ceva ce mă face să mă simt bine și de-asta zic că sunt egoistă. Îmi place să am această bucurie.

Un rol de vis

Oh, doamne, nu trebuie să mă mai întrebi până la capăt. Venus înveșmântată în blănuri. Pentru că este o partitură, vai de capul meu! L-am descoperit acum doi ani, când m-am uitat prima oară la film. În primul rând pentru că este în două personaje și durează cel puțin o oră jumate. Ca scop, atunci când mă urc, am două: să mă crezi și să te intereseze. Atâta. Nu vreau să fac ceva original, fac cu ceva ce deja există. Dar mă interesează să mă crezi și să te interesezi până la capăt. Iar în filmul ăsta nu există o secundă în care tu să nu fii interesat de ce se întâmplă acolo, la ambii. Iar partitura pentru femeia asta e bogată, e complexă. Abia aștept să o fac la un moment dat.

EDUARD-CRISTIAN TRIFA, 22 de ani

Momentul de la HOP: Unchiu’ Richard, colaj de texte din Richard al III-lea

Am ales monologul de la începutul piesei. L-am ales pe Richard pentru că, din toate personajele lui Shakespeare, mi s-a părut că avea acel ceva care-l făcea foarte uman. Dorința asta de putere. Modul șiret și cu sânge rece prin care și-a pavat drumul m-a atras.

Facultate

Am câștigat un premiu în liceu, la un concurs național de teatru, și puteam să mă duc la Timișoara, aveam intrare la facultate direct, fără admitere, dar am dat la Cluj. Facultatea a fost deja un alt nivel. Au fost trei ani foarte intenși. În primele două luni din fiecare semestru aveam duminica liberă, dar după aia, în fiecare zi repetiții măcar 4 ore.

Am făcut ulcer. Din alimentația proastă, faptul că nu aveam timp, îmi mai luam doar câte un corn, ce apucam să mănânc rapid, și cafele pe stomacul gol o tonă. M-a adus cu picioarele pe pământ, m-a maturizat facultatea. Și nu doar profesional, ci și pe plan personal. De la drămuitul banilor la un program mai firesc pentru un corp uman, să nu ies să beau ca porcul, cum eram atunci, proaspăt ieșit din orașul meu.

O teamă

Eu într-a noua trebuia să mă duc pe mate-info, pentru că eram foarte bun la mate. Cum au trecut anii, fiind focusat pe teatru, mi-am ieșit din mână și cu matematica, mi-am ieșit din mână cu mai multe. Dacă ar trebui să-mi iau un alt job undeva, m-aș descurca, pentru că I’m a survivor :), dar n-aș putea nu să excelez, dar să ajung mai bine în altă branșă, să recuperez tot timpul pierdut. De asta mi-e frică: că dacă nu-mi iese cu viața de actor, o să-mi trebuiască un pic mai mult timp pentru reprofilare.

Planuri pentru toamna asta

M-am angajat la Baia Mare cu un contract de colaborare pe stagiunea care tocmai a început. Sunt foarte curios să încep lucrul la Edmond, piesă scrisă de Mamet și regizată de un prieten.

ALEXANDRU VOICU, 23 de ani
Marele Premiu al Galei și Premiul 1/10 pentru Film la TIFF

Momentul de la HOP: Marele mecanism, adaptare după Hamlet

Chestia cu Hamlet a pornit din facultate. Încercam să-l desfac foarte mult, să-l descopăr în același timp. Citindu-l, mi-am dat seama că tu ca regizor n-ai șansa să-l faci pe tot niciodată. Dar eu ca actor ce e important să joc aici? Prin anul II am luat un caiet și mi-am notat toate acțiunile pe care le face Hamlet. Aproape l-am umplut. Și mi-am dat seama că n-o să poți juca niciodată, ca actor, doar acțiunile. De aici m-am dus spre moment. Am luat monologul cu actorii și m-am gândit: dacă Hamlet își asumă rolul de actor și face pe nebunul, de ce fix când vin actorii își asumă rolul de regizor sau de pedagog chiar? Și începe să dea indicații și să spună cum vede el teatrul? De unde-i vin? Am zis: OK, eu ce aș face ca actor? Aș lua lucruri care sunt ale mele. Deci Hamlet ar vorbi din ceva ce-a trăit. De aici am pornit pe un exercițiu brechtian. Am inserat bucăți din acțiunile cele mai importante pe care le-a făcut în raport cu ceilalți, care să justifice ceea ce le spune el actorilor. Am pornit de la un exercițiu – eu vorbind cu oamenii – și, dintr-odată, ți-arăt tot interiorul meu, îți pun pe masă tot ce am.

Piciorul rupt

Cu vreo patru zile înainte să plecăm la HOP, am ieșit în fața blocului, mă duceam până la magazin, și a trecut o mașină și m-a călcat. A fost și vina mea, a fost și vina lui. Am o entorsă cu ruptură de ligament.

Am avut o zi jumate în care am fost în depresie. Mă certam foarte tare și certam planetele cum s-au aliniat. O zi jumate am început să mă cert mai tare pe mine ca să pot să-mi ridic moralul, și apoi mi-am dat seama că asta este. Chestia care m-a consumat e că nu știam ce să fac. Dacă să încerc să integrez gipsul în moment - spre norocul meu nu aveam foarte multă mișcare - dar nu, pentru că o să se vadă problema actorului și e o chestie pe care eu o urăsc. De ce să văd? Nu despre asta e vorba. Văd că ai un picior în gips, dar nu mă interesează, eu vreau să te văd pe tine. În același timp, mi-am dat seama că o să fiu undeva la 60%, pentru că trebuie să mă menajez și să nu mi-l rup din nou. M-am gândit să mi-l scot în timpul momentului, să tai pur și simplu gipsul și să scot scrisorile Ofeliei de acolo. L-am adus la niște chestii maxime. Până când am stat 5 minute de vorbă cu Miki Bács și a zis: ăsta ești, așa ești în acest moment, asta e important să fii.

În prima jumătate m-am simțit foarte bine, nici cârja nu mă incomoda. (Am renunțat la una pentru că mi-era foarte greu cu ambele. Mă foloseam foarte mult de mâna dreaptă.) Până când am făcut un pas spre un scaun și am călcat în picior. Și în momentul ăla durerea mi-a ajuns până-n măduvă. Cred că și-n filmare se vede, m-am dus în spatele scaunului fără niciun motiv, și în momentul ăla în capul meu era așa: îmi vine să ies, îmi vine să urlu, nu am voie să fac asta, trebuie să continui.

Atelierul de Teatru

De obicei se spune în școală că nu e bine să fii format sau să mai fi făcut asta. Dar pe mine m-a ajutat să văd cum se mănâncă meseria asta lucrând, făcând workshopuri cu niște oameni care erau fie în facultate sau terminaseră deja. La nivel cerebral, mi-am dat seama spre ce mă duc. Nu mi-am zis niciodată că știu cum se face, doar că am avut după aceea mult mai multă libertate să merg pe instinct. M-a ajutat mai ales Atelierul, unde se făceau lucruri frumoase și se făceau cu noi, nu ni se impunea ceva, ci lucram împreună. Lenuș e o femeie minunată și m-a ajutat extrem de mult, mă împingea în felul ei de la spate, îmi puneam probleme, îmi punea piedici, mă scotea din gropi.

Libertate

Nu fac niciodată ce nu-mi face plăcere. Niciodată. Prefer să fiu cinstit și dacă îmi dau seama că locul meu nu este acolo, să spun „îmi pare rău, mă retrag, simt că nu mi-e locul aici”. Știu că la un moment dat va trebui să fac aceste compromisuri, doar că momentan sunt tânăr și vreau să trăiesc și să mă bucur de ceea ce-mi place mie. Până acum mi-a mers destul de bine pe drumul ăsta și nu-mi pare rău de absolut nimic din ce am făcut până acum.

Cea mai mișto chestie de după facultate

Am avut șansa să lucrez cu Marian Râlea la un spectacol, în regia Andreei Vulpe. Se numește Barajul. [Spectacolul se joacă toamna asta, la ARCUB].

De mic mă uitam la Magi la televizor. Pe la vreo 13 ani am zis că o să mă fac actor și o să-i iau locul, o să fiu Magician. Ne-am întâlnit și mă bucur că a durat atât de mult. Noi trebuia să scoatem proiectul ăsta acum un an, ne-am lungit cu repetițiile, eu nu mă supăr absolut deloc. De la Magi am primit o liniște și un respiro cu mine, o relaxare, un încredere. Preferam să stau 5 ore, doar să mă uit la el cum lucrează sau cum citește. M-a ajutat enorm de mult să îl văd în lucru, să-i văd mecanismele, să văd cum taie textul, să văd substraturile, să văd supratemele, să văd cum le pune. Și e minunat, pentru că le împărtășea. Împărtășea niște lucruri pe care nu le prinzi din facultate, întâlnirile astea sunt cele mai importante.

O piesă de citit

Nu vă jucați cu focul - August Strindberg

LAVINIA PELE 25 de ani

Momentul de la HOP: Julieta în http://error500

Eu am vrut să vin la HOP cu un moment individual, chiar începusem lucrul la un bufon, dar m-au contactat băieții ăștia cu care n-am mai lucrat niciodată și mi-au propus asta.

Momențelul nostru este un colaj din Hamlet, din Richard al III-lea și din Romeo și Julieta. Este povestea lui Romeo și a Julietei, dar cu groparii din Hamlet intermediari, care fac cumva transferurile. E un „și ce s-ar întâmpla dacă?”. Cumva, vorbește despre niște alegeri pe care le fac oamenii în unele momente și îi duc mai departe pe un drum greșit. Eu joc Julieta, dar și Lady M.

De ce actorie

M-am dus la Cluj să dau admitere la Foto-Video și nu mă pricepeam deloc. Eu stau la munte, la Brădet, Bihor, am trăit în altfel de mediu. A fost o discuție cu profesorul care lua clasă și ne-a întrebat de ce vrem să facem chestia asta. I-am zis și eu, a tăcut vreo trei secunde și după aia a zis sec: „încearcă la Actorie”. M-am dus după aia și am dat admitere la Actorie. Pur și simplu. Complet nepregătită. Am învățat două poezii de Eminescu și Scrisoarea a III-a și ceva monoloage și n-am trecut de prima probă. Nici măcar nu știam textul bine.

Nu știu de ce, dar m-a mânat o chestie să fac asta și am zis: cum să pic admiterea? E imposibil. M-am prezentat într-o formă mai bună în toamnă, în același an - mai rămăseseră două locuri, că se retrăseseră niște copii - și am intrat.

Eu am fost la clasa lui Miklós Bács, care chiar e minunat. A instaurat o chestie între noi. Eram o echipă, eram uniți. Dincolo de meseria asta, el a încercat să ne dea niște piste umane, să ne ajute uman să creștem. În facultate, el are programul ăsta care a fost și la Gală, de cantonament: 14 ore pe zi. E o ruptură de viața socială, de prieteni, de tot, și bineînțeles că cei care vor din inimă să facă chestia asta, pot să facă ruptura. Noi am rămas 12 în clasă. Și ăsta a fost un lucru bun: că avea timp să ne acorde timp. Au fost trei ani fantastici.

Tipare

Cred că efectul cameleonic e foarte important. Vreau să fiu văzută azi într-un spectacol și dacă omul ăla vine mâine la alt spectacol cu mine, să nu zică: „păi e actrița”. Nu, vreau să vadă altceva decât actrița. În facultate mi-am dat licența cu o bătrână țăcănită. Nu m-am mai pensat vreo trei luni, nu m-am spălat pe cap vreo 10 zile înainte de spectacol. Jucam o dramatizare după romanul Peyton Place de Grace Metalious, Părinți și copii se numea spectacolul. Faptul că sunt blondă cu ochii verzi și sunt slabă face pe alocuri să fiu pusă într-un tipar. Dar nu e neapărat emploi-ul meu sufletesc.

O piesă de citit

Ceva ce am descoperit de curând și cred că e fabulos și se încadrează perfect în societatea noastră de acum este tot ce a scris Ionescu. Faptul că am lucrat la Ce formidabilă harababură m-a făcut să descopăr cât de minunat este textul ăla.

DANIEL NUȚĂ, 23 de ani

Momentul de la HOP: Richard al III-lea, colaj de monoloage

Am folosit un text pe care l-am lucrat la Târgoviște, pentru că a fost tradus special din engleză pentru acel spectacol. Am stat câteva nopți până am făcut colajul, să se lege între ele monoloagele. Voiam să fac o poveste și povestea să fie un pretext pentru a ajunge la Richard al III-lea. M-am gândit că aș putea fi un actor care a rămas fără casă și nu are nimic în momentul ăsta, doar amintiri și câteva texte învățate. Și decât să stea să cerșească, mai bine le spune un text oamenilor pe stradă.

De ce actorie

În liceu nu m-am gândit niciodată că o să ajung la teatru. Eu am făcut mate-info la Colegiul Național Iulia Hadeu și, pe toată perioada liceului, am făcut kick-box full-contact de performanță. Spre finalul clasei a XII-a, profa mea de franceză a inițiat un film despre viața Iuliei Hasdeu. M-am băgat, că m-am gândit că poate să fie fun. Erau fete drăguțe pe-acolo, am zis: hai că merg și eu. Mi-a dat un rol destul de important în filmul ăsta, care-ți dai seama că nu e vreo capodoperă. (E ceva îngrozitor când mă uit acum.) La final, am avut o vizionare cu toată lumea și foarte mulți oameni mi-au spus: băi, felicitări. După seara aia, am stat și m-am gândit mai bine: oare n-ar trebui să vorbesc cu cineva, să mă interesez? Poate cine știe? Mi-a plăcut ideea de a face film. Dacă în UNATC ar fi fost o secție de film, probabil m-aș fi îndreptat spre zona aia.

Facultate

Deși habar n-aveam de nimic – în anul I eram paralel, nu înțelegeam ce vor oamenii de la mine –, ușor, ușor am început să mă îndrăgostesc de teatru și acum nu știu dacă aș mai renunța vreodată la el.

În anul II, când trebuia să facem realism psihologic, profesorii mei au ales să facem Frații Karamazov. Când l-am citit, a fost o chimie, stăteam în mână numai cu cartea aia care nu mi-a dat pace jumătate de an. Până atunci eram destul de superficial în ce privea munca. Eu fiind în sport, a trebuit să fie o rigoare, dar nu era nimic metaforic, nimic metafizic în modul meu de a fi. Când m-am întâlnit cu ideile lui Dostoievski, s-a întâmplat ceva cu mine. Cu orice faci în meseria asta te găsești pe tine mai mult și mai mult.

O piesă de citit

Eugene O’Neill - Din jale se întrupează Electra

Planuri pentru toamna asta

Prin octombrie voi scoate o comedie la teatrul din Giurgiu, Trei frați gemeni venețieni. Mai sunt în două proiecte la Târgoviște. Joc și la Sibiu, unde sunt la master, și în București, la Teatrul Elisabeta.

DANIEL CHIRILĂ (26), LOREDANA COSOVANU (26) și TIBERIU ENACHE (23)
Premiul „Cornel Todea” – Premiul pentru cea mai bună trupă de actori

Momentul de la HOP: Lorenzo de Daniel Chirilă, după Romeo și Julieta

Daniel: Am zis că vrem să mergem la HOP, am scris un text într-o sâmbătă, pentru că atunci am avut timp liber, l-am terminat sâmbătă seara. Citind texte, îmi sare mie câte o chichiță. Din Romeo și Julieta ce am reținut eu e că Lorenzo e de fapt ăla care-i plimbă pe ăștia dintr-un capăt în altul și dacă n-ar fi fost el, poate ăștia doi n-ar fi ajuns în situația asta. Având asta în cap, am mai citit o dată piesa și am început să scriu: Doi adolescenți răpesc un preot, merg într-un spațiu avariat și vor ca preotul să-i căsătorească și apoi să se sinucidă, pentru că ei consideră că dragostea adevărată nu poate să reziste pe pământ.

Despre echipă

Daniel: Eu cu Loredana am terminat la Iași în 2012. Tibi a intrat după ce am terminat noi, la același profesor. De vreo trei ani ne-am făcut un grup independent care se cheamă Frilensăr, pe sistemul că teoretic nu ne este frică de nimic și ne jucăm foarte, foarte mult. Am început la Iași, ne-am mutat la București, și în decembrie 2015 am început să jucăm la Green Hours. În astea opt luni, cred că ne-am văzut cel puțin de 3-4 ori pe săptămână.
Și celelalte spectacole Frilensăr tot în stilul ăsta sunt făcute. Avem Trilogia: Mălăieș în călcăieș e făcută după Capra cu trei iezi, Hadika e făcută după un basm japonez, Fata cu potirul pe cap, combinat cu Fata babei și fata moșneagului, iar a treia piesă e după Miorița.

De ce actorie

Loredana: Pentru mine e un fel de terapie. Tu știi că eu mă simt foarte bine după spectacole? Știu că ar trebui să se simtă bine publicul și mă interesează și asta. Dar eu chiar mă super-relaxez după fiecare spectacol.

Tibi: Eu la liceu am ales mate-info bilingv engleză pentru că mă gândeam că asta e de mine și după aia, prin clasa a XII-a, prin februarie, eu am zis: nu, eu dau la teatru. De ce? Păi făceam niște filmulețe prin liceu, editam video, aveam chestia asta.
Daniel: Și acum sunt pe YouTube.
Tibi: Nu mai sunt, le-am dat private.
Daniel: Un fel de filme de acțiune de pe ProTV de la ora 8, că el mai decupa și cadre din filme. Făcea treabă complicată. Se filma el singur cu camera și mai vedeai un Ferrari traversând un pod.
Tibi: Da, și mai mult a pornit de la chestia asta cu editarea video. Întâi voiam regie-film și după aia am făcut eu un filmuleț pentru cineva și nu mi-a ieșit. Și am zis: aha, deci nu pot să fac dacă nu apar în el. OK, teatru.

Daniel: Cred că mai mult îmi place să lucrez la un spectacol. Îmi place să-l joc, îmi place starea de dinainte, dar nu-mi place aproape deloc starea de după. În primul rând nu am energie deloc vreo oră, două, și în al doilea rând parcă nu mă gândesc la nimic.

De ce fac asta? Că-mi place. Am ajuns la teatru în liceu din greșeală, undeva prin clasa a unșpea. Erau niște pliante cu cursuri de teatru la Casa de Cultură din Târgu Neamț, și eu cum eram mai vorbărețul clasei, nu tăceam și făceam scandal pe la ore, mi-au zis colegii mei: uite, dacă te duci, îți plătim noi. Evident că m-am dus și nu mi-au plătit nimic. Nu știu dacă m-a luat profesoara respectivă pentru că a văzut ceva la mine sau pentru că avea nevoie de băieți, dar din inerție cumva s-au stabilizat lucrurile și a început să-mi placă.

Pot să fac și altceva. Eu mi-am dat niște ultimatumuri. Am zis că dacă până la 25 nu reușesc să trăiesc din teatru, clar o să mă apuc de altceva. La 25 m-am angajat. [Daniel e fact checker la Factual, un proiect Funky Citizens]. Apoi am zis că dacă până la 30 nu reușesc să-mi plătesc o vacanță pe an din banii din teatru, iar mă las. Dar nu știu ce să zic acum. Îmi place, nu cred că am o explicație. Îmi place foarte mult.

O piesă de citit

Daniel: Oricât de banal ar suna, eu cred că lumea ar trebui să citească Pescărușul, dar s-o citească cum scrie acolo la început, că e o comedie. Că dacă nu citești prima pagină și te duci spre dramă... din punctul meu de vedere, când e dramă e o piesă foarte, foarte slabă. Dacă ai în cap că e o comedie, ai să descoperi de fapt cum sunt actorii, că nu s-au schimbat absolut deloc. Și e foarte comic, mie mi se pare foarte comic.

Loredana: Frank Wedekind - Deșteptarea primăverii

Tibi: Artă de Yasmina Reza, piesa cu care mi-am dat și licența. E vorba de o prietenie între trei oameni care se destramă din cauza unui motiv extrordinar de stupid: că unul din ei își cumpără un tablou alb.

Planuri pentru toamna asta

Pe 22 septembrie jucăm Miorița, pe 1 octombrie Hadika, la Green. Pe Lorenzo vrem să-l terminăm în prima jumătate a lui octombrie. Și mai avem în plan vreo două, dar nu știu cât timp avem.

Filmări de la Gala HOP