HOP 2017: Pescăruşi prin Costineşti (1)

Când am auzit care-i tema de anul ăsta a Galei HOP, Gala Tânărului Actor, am râs. „Singurătate” - există singurătate la UNATC? Văzându-i pe participanți în septembrie, la Costinești, stând zi de zi împreună la workshopuri, la repetiții, la masă, dormind împreună, într-o bulă impenetrabilă pentru mine, ca outsider, n-aș fi zis.

Acum câțiva ani eram la un workshop de actorie și trainer-ul ne spunea foarte serios că ar trebui să încercăm să găsim măcar 30 de minute pe zi în care să fim singuri, doar noi cu noi. Nu știam dacă să râd sau să plâng. În ultimele șase luni stătusem în casă, singură, învățând pentru admiterea la medicină și singura mea formă de socializare erau cele două meditații pe săptămână, la fizică și biologie. Deci mi-a fost greu să empatizez cu „suportabila singurătate” a artistului, știind că el nu empatizează cu a mea, nu pentru că n-ar avea mecanismele (studiile arată că actorii au un nivel mai ridicat de empatie decât populația generală), ci pentru că sunt prea separați de lumea și problemele reale ca să poată înțelege singurătatea unor oameni ca mine sau a pacienților pe care-i văd în spital, pe care nu-i vizitează nimeni, așa că pe mine mă strâng de mână și plâng și-mi povestesc că vor să moară.

Totuși, când le-am văzut emoțiile la proba individuală, atunci când stăteau singuri pe scenă în fața publicului și mai ales, atunci când câțiva dintre ei au fost strigați la premiere, și a trebuit să părăsească grupul și să vină în față să spună niște cuvinte, atunci când am văzut tineri actori care mai devreme jucaseră impecabil într-o piesă de Andreea Gavriliu sau în piesa de sfârșit, bâlbâindu-se și rostind câteva banalități, uitându-se în reflectoare ca niște căprioare în fața farurilor, am văzut singurătatea lor.

Blanca Doba

- Premiul pentru Cea mai bună actriță, secțiunea individual
- Premiul „1/10 pentru film la TIFF”

În liceu ai fost în Amifran, o trupă de teatru în franceză, care organizează și un festival internațional de teatru în Arad, în fiecare an. Ăsta a fost primul contact cu teatrul?

Măi, nu, pentru că mama e actor monitor la teatrul de marionete din Arad și, oricât de clișeic ar suna, am crescut în teatrul de marionete, nu în teatrul de oameni mari. Și de mică subconștientul a funcționat în sensul ăsta. Ai mei m-au susținut foarte mult, tata a fost luminist în teatru până la un moment dat, când nu s-a mai putut din cauza banilor. Erau încântați, că voiau să fac ce-mi place, dar mi-au sugerat informatică, matematică, de ce nu? Eu am terminat profil real la liceu și puteam să mă duc în orice direcție, că îmi place matematica. Chiar mi-e dor uneori să mă relaxez făcând niște probleme de algebră, nu geometrie. Dar na, nu a fost să fie.

În liceu, când am aflat de Amifran, am fost la câteva spectacole și m-a fascinat și am zis că da, de ce nu?

Mi se pare drăguț și atipic că prima ta experiență de jucat a fost în franceză.

Da, a fost destul de greu, dar în perioada aia mă obișnuisem. Acum dacă ar fi să joc în franceză, cred că mi-ar lua mai mult decât atunci. Era o atmosferă foarte faină. Și am fost peste tot, în Franța, în Belgia, în Ungaria, la Pécs am luat și premiu.

Și după liceu te-ai hotărât să dai la Cluj.

Da, fusesem cu un an înainte la pregătiri la Cluj. Ca să văd cum e, să iau pulsul, să văd stilul exercițiilor, și mi-a plăcut foarte mult și am zis că o să încerc aici. Între timp m-am interesat de prof, de domnul Miklós Bács, și-mi plăcea tot mai mult ce descopeream despre el. La pregătire nu a fost, dar au fost Irina Wintze și doamna Camelia Curuțiu-Zoicaș. Mi-a plăcut foarte mult și am zis că hai, încerc să dau. Din fericire am intrat și cred că a fost cea mai potrivită alegere. Mă bătea gândul să dau și la UNATC, dar după Cluj, după experiența din vară, nu voiam să plec nicăieri, eram foarte mulțumită. Nu regret absolut nimic.

Fiindcă tot ai câștigat 1/10 pentru TIFF, ai mai avut experiență în film?

Nu, am făcut un foarte-foarte scurtmetraj pentru un examen de regie la actorie. Atât a fost până la întâlnirea cu domnul Cristian Pascariu și toată echipa de la agenția Hop, cu care am făcut scurtmetrajele, sau, mă rog, scurt-scurt-scurt, nu știu cum se numesc, două minute jumate de filmuleț, copie după filme celebre. Dar cam aia a fost prima experiență serioasă.

De-asta am fost foarte mirată, că nu, nu mă așteptam deloc, deloc! Am mai vorbit cu oameni în seara asta și mi-au zis că sunt frumoasă, nu știu ce, dar nu știu, n-am… Nu știu să accept complimente în primul rând și nici nu știu să mă văd în direcția asta, dar abia aștept. O să mă obișnuiesc, mâine dimineață când o să mă trezesc o să zic „Okay, da.” Mă trezesc, mă uit din nou pe diploma aia, că-i roșie, că-i cu TIFF-ul. Și o să-mi eliberez programul, dacă o să am vreun program, „Doamne-ajută să am”, să mă duc. Oriunde aș fi, că e important și chiar vreau.

Zi-mi câte ceva despre momentul - Nina după aplauze - monologul Ninei din Pescărușul, combinat cu gânduri personale și cu pasaje extrase din scrisorile cehoviene.

A fost un colaj dintre jumătate din monologul Ninei din Pescărușul, și apoi, în partea a doua, actrița care o juca pe Nina vorbește despre singurătatea actorului de după spectacol, sau cel puțin despre asta am încercat să vorbesc acolo. Nu că aș avea mare experiență, mare, sau că m-aș putea compara cu un actor care joacă de 30-40 de ani. Dar era un subiect care, pe moment sau când am ales textele, mă fascina și îl simțeam și rezonam foarte tare. Și atunci am zis, hai. Poate sună ipocrit sau poate va fi nu știu cum considerat.

Pentru că n-ai destulă experiență?

Da, și vin eu și zic de singurătatea actorului după spectacol, când am avut două spectacole… Nu, am avut cinci-șase spectacole în cadrul facultății. Okay, m-au văzut prietenii din Cluj și colegii din facultate. Ce să zic, ce singurătate după spectacol. Dar, nu știu, am rezonat cu chestia asta și am zis, îmi asum, dacă eu asta simt și despre asta vreau să vorbesc acum, în perioada asta.

Și cum a fost lucrul individual?

Destul de greu, pentru că la un moment dat chiar simțeam nevoia de un ochi extern. Adică se discuta și la preselecții că poate cei de la individual ar avea nevoie de un ajutor din afară, de un regizor. Și n-am avut, n-am apelat la nimeni, pentru că aveam ideea mea foarte clară și oarecum am crezut că sunt în stare. La un moment dat m-am aflat și în impas, am luat o pauză de câteva zile, nu mai găseam nicio soluție sau o îmbunătățire. Era momentul făcut, dar nu știam cum să-l îmbunătățesc. Pentru că nu mă vedeam dinafară, orice propuneam tot eu ștergeam sau acceptam, nu-mi dădeam seama care-i mai bun, care-i mai rău. La început era încă entuziasmul, mă aruncam, dar după aceea am simțit nevoia de un alt nivel, de o altă abordare, de o altă părere. Le trimiteam prietenilor, îi întrebam cum li se pare, dar nu e același lucru. Așa că a fost cu multe bătăi de cap.

Legat de temă, cum te raportezi la singurătate?

Nu mă simt o persoană singură. Am avut parte de mulți oameni în jurul meu, oameni adevărați, pe care chiar îi simt aproape și care mă fac să mă simt bine și deloc singură, iubită și fericită și orice. Dar asta, sentimentul ăsta, de după ce m-am arătat pe scenă ca personaj, după aplauze, simt că rămân cu gândul la ce am făcut și nu neapărat că sunt dezamăgită, dar mă gândesc la ce aș fi putut face mai bine. Dacă se iese în oraș, de exemplu, beau o bere, dar sunt cu gândul în altă parte decât acolo. Și asta în cuvinte micuțe. Atunci resimt un fel de singurătate, o pierzanie, între lumi, ești complet descoperit. Oricâte persoane ai avea în jur sau oricât de dragi ți-ar fi, ești în lumea ta, te gândești la personaj, la ce ai făcut. Uneori, tindem să exagerăm, eu cred că tind să exagerez.

Cosmin Stănilă

- Premiul publicului pentru Cel mai bun actor
- Premiul „Cornel Todea” pentru Cea mai bună trupă de actori – „De ce, Anton Pavlovici Cehov?”, adaptare după Mașinăria Cehov de Matei Vișniec, regia Cătălin Bocîrnea, cu Cosmin Stănilă, Irina Sibeg, Nicole Burlacu, Alexandru Mihai Popa, Radu Dogaru

Sunt din Constanța, am 22 de ani, am uitat treaba asta în trei ani. Am dat admiterea la UNATC, n-am luat, ăsta e unul dintre motivele pentru care am ajuns la Cluj. M-am îndepărtat cumva de sudul ăsta, că așa ne zic în Cluj, sudiști. Cred că m-a schimbat. Îmi place să înot (râde)

Ce planuri ai în toamnă?

O să dau la master, la București. Nu cred că pentru un actor tânăr sunt foarte multe posibilități la Cluj, adică le pot număra acum.

Ai făcut teatru din liceu, nu?

Da. Prima oară când am făcut teatru eram în clasa a VI-a sau a VII-a, eram la Palatul Copiilor în Constanța, eram foarte timid, bine, încă mai sunt, dar cred că a îmbrăcat altă formă timiditatea asta.

În liceu am făcut teatru cu trupa Aici, coordonată de Tiberiu Roșu. Am ajuns fiindcă au avut nevoie de o înlocuire în Visul unei nopți de vară, cu care mergeau la Ideo Ideis, și n-au știut pe cine să ia. Știau că un băiat, prieten cu Irina Sibef, era la Palat, și m-au sunat într-o dimineață în care nu mă trezisem prea bine și am zis da, și până la urmă a trebuit să mă bag chiar dacă mi-era frică pentru că nu cunoșteam pe nimeni, și nu-mi venea ușor treaba asta. Și am mers la Ideo cu Visul unei nopți de vară, eu jucând Lisander. Și ăla a fost un alt început, că nu m-am mai putut desprinde de atunci. Bleah, sună cheesy - „Nu m-am mai putut desprinde de teatru”. Na, m-am îndrăgostit.

Și atunci ai luat decizia să devii actor?

Nu, mi-era prea frică să mă gândesc că o să fiu actor, dar știam că vreau să fac ceva în teatru și m-am gândit că o să dau la teatrologie. Și m-a mai ținut un pic gândul ăsta, care era așa, un fel, „vreau să fac ceva, dar nu știu sigur, cred că aș putea să scriu, dar nu știu…” Până când a mai trecut un an și am primit rolul principal în trupă și m-am simțit bine, pentru că era un fraier personajul din Trei jobene. Era un timid, un fraier, și rolul mi s-a potrivit. M-am simțit bine, am primit un premiu, și atunci am zis că ar trebui totuși să încerc, să dau la actorie. Prima oară am dat la Cluj, ca un plan B, și apoi am picat la UNATC.

N-am avut încotro, ceea ce a fost mai bine. Ar fi fost greu, pentru că știam că trebuie la Cluj, pentru că e profesorul ăsta care face minuni [Bacs], asta era imaginea atunci, și văzusem și rezultatele chestiei ăsteia. Văzusem Zic Zac, care m-a dat peste cap, pentru că în Constanța n-am văzut niciodată teatru-dans, de exemplu. Știam așa, -ish, conceptual. Știam că ar fi alegerea bună și locul potrivit, dar mi se părea departe Clujul și de-aia n-aș fi vrut să fac alegerea asta.

Ai avut tangență cu filmul?

În facultate am lucrat un scurtmetraj, dar unul. Nu, două. La examene ale oamenilor de la CFM. Îmi place. E mai tehnic decât teatrul cumva, dar e mișto. Cred că e foarte greu să ajungi să te întreții doar din film, părerea mea. Cred că un actor ar trebui să fie angajat într-un teatru, sau cel puțin dacă nu angajat, că nu e neapărat asta soluția, sunt și variante mai fericite care încep să apară. Mi se pare comod să ai locul tău în care joci, teatrul tău, și să faci film când ai ocazia. Și da, aș face film.

Dacă ai putea să-ți alegi orice teatru din țară la care să mergi, care ar fi?

N-am un teatru, dar am o trupă care mă bucură de fiecare dată când îi văd, trupa domnului Frunză. Știu, e stereotip, dar asta e. Și dacă ar fi să aleg un teatru, aș zice Bulandra.

Singurătate - cum te raportezi la ea ca actor sau ca om?

După patru zile de stat aici cu foarte mulți oameni, aștept cumva să stau singur. Eu prin prisma, prin ochelarii momentului nostru de la grup, m-am bucurat să înțeleg un om care vrea să moară singur. Adică, cam asta e premisa. Pentru unele lucruri ai nevoie să fii singur. Dar eu n-aș rezista mult timp singur. Cred că e și din cauza meseriei, sau mă rog, poate tocmai de-aia am ales, că nu-mi place să fiu singur. Am nevoie de societate, știi? E o nevoie a mea. Nu suport să nu interacționez foarte mult timp. E un soi de narcisism, și e și narcisismul ăsta o formă de a te reflecta, mereu de a primi când ești pe scenă.