HOP 2017: Pescăruşi prin Costineşti (2)

Marcela Nistor

- Premiul „Sică Alexandrescu”, premiul special al juriului 
- Premiul Publicului pentru Cea mai bună actriță

Mai mult de cinci cuvinte despre tine

Asta cu libertatea te blochează. Ai libertate totală și nu știi ce să zici. Nu știu ce să zic despre mine, acuma sunt la Hop, 6 septembrie 2016, cam atât.

Când ai terminat?

Am terminat anul trecut, 2016, la UNATC, generația profului Adrian Titieni. Am avut un an liber, m-am întors la Chișinău și am făcut acolo teatru, ateliere de actorie cu copii, voluntariat. Și după, am avut un proiect. În luna mai am dat un casting pentru un proiect finanțat de Goethe Institut, foarte frumos, în București, dar făcut în Moldova. Cu cinci actori din Moldova, cinci din Germania, doi regizori din Germania. Am plecat două luni acolo, o lună în Germania, o lună în Chișinău, și am făcut un spectacol, Magnificii. Și ăsta e ultimul proiect în care am participat. S-a jucat de două ori la Chișinău, o dată la Soroca, Bălți, și de două ori la Sttutgart. A ieșit un spectacol de care suntem foarte fericiți și pe care am vrea să-l mai jucăm, dar e complicat logistic.

Cum te-ai hotărât să dai la actorie?

În clasa a 12-a m-am hotărât să fac un film, dar nu știam, n-am reperele culturale la mine. Recunosc, nu știu foarte mulți regizori de filme, dar am zis că vreau să fac un film pentru că eram impresionată de povestea familiei. După care am întrebat pe cineva unde se face regie și mi-au spus că la UNATC, la București. Ca cetățean basarabean, te duci cu un dosar cu diploma de bacalaureat, cu adeverințe, și-l depui la ambasada României în Moldova. Și acolo îți spun ce ofertă au basarabenii. De exemplu, pentru UNATC, oferă un loc pentru basarabeni la regie film și un loc la actorie. Și eu când am completat fișa, am scris regie film și actorie, dacă tot erau ambele la UNATC. Doar că persoanele sunt admise strict în funcție de media de la bac. Și eu aveam 9,14, cred, și am trecut la actorie. Probabil că cineva cu o medie mai mare a depus la regie-film și media mea a fost cea mai mare pentru cei care au depus la actorie. 

Între timp am depus actele la Chișinău la Universitatea Tehnică, inginerie economică și marketing și le-am retras, după care am sunat la secretariat la UNATC și au zis că „Da, trebuie să dați și o probă de admitere, în funcție de care decidem dacă sunteți admisă sau nu”. Și zic „Okay, și ce trebuie să fac la proba asta?”. „Păi un monolog, o poezie.” Am făcut teatru cu o profesoară de română la mine în liceu, dar nu teatru să fiu conștientă de ceea ce fac, și după asta m-a ajutat, mi-a zis ce să fac pentru admiterea asta.

Am venit la București, exact cum am zis și în monologul meu, singură, și îmi dădeam seama că dacă pic admiterea, o să stau un an acasă. Mi-am luat o hartă, la propriu, o hartă fizică, am oprit la Obor, și acum știu reperele, dar atunci, când a oprit autocarul ăla la 6 dimineața și eram cu harta aia, „Unde merg?”. Până la urmă am găsit Matei Voievod și am așteptat ora 9, până când a început proba. Era prima dată când mergeam la București și a fost foarte tare. Dar eram așa, foarte mută, tăcută. Și mai și vorbeau oamenii ciudat. Pentru că chiar e o diferență foarte mare.

Și am dat proba de admitere, mi-au zis că am trecut-o, pentru că era o probă mult mai simplă. Oricum banii merg pentru locul ăsta, trebuie să-l iei tu. Mi-au dat și cămin, cu harta, mi-am luat cazare și pe urmă m-am dus în Centrul Vechi și stăteam lângă Banca Națională a României și mă uitam la clădire. Apoi m-am întâlnit cu un prieten din București, apoi am găsit autogara Filaret și m-am dus acasă.

Practic ai ajuns la actorie din întâmplare, fiindcă tu voiai la regie.

Da, voiam la regie, și ai mei întrebau ce fac, dacă merg așa, la actorie. Le-am zis că am să caut să mă transfer. „Să te interesezi, da, de transferul ăsta.” Pentru că niciun părinte nu vede viitorul în actorie. Am aflat chestia asta și mama plângea și punea conservele. Da, a fost amuzant. Adică mi se pare foarte amuzant parcursul ăsta al meu la actorie. Și părinții mă întrebau în primul an dacă m-am interesat de transfer, dar eu nu voiam să mă interesez pentru că îmi plăcea acolo, ce făceam.

A fost un șoc cultural la început?

Da, a fost, pentru că erau maniere foarte diferite de a te exprima. Pentru mine a rămas așa... Cel mai simplu, la noi în Moldova nu spui „Bună, ce faci?”. Adică oamenii au o problemă, direct, nu există chestia asta cu „Bună, ce faci?” „Bine, tu?”. Și în primele mele zile eram cu cotul pe pervaz, când mă întreba cineva „Bună, ce faci?”. „Ce să fac, stau cu cotul pe pervaz. Eram așa… De ce mă întrebi asta?” După asta m-am adaptat la multe chestii pe care nu le înțelegeam. Eram foarte mută în primul semestru și colegii mei abia așteptau să deschid gura, că vorbeam ceva prost. Adică nu prost, dar era topica greșită sau…

Cum a fost lucrul la momentul de individual, „Nu știu ce - colaj după scrisorile dintre Cehov și Liza Mizinova, și Pescărușul”?

Eram plecată în Germania și am început să citesc biografia lui Cehov și asta m-a inspirat. Momentul meu se cheamă Nu știu ce, pentru că nu știam ce să fac la Hop. Adică eu am simțit că vreau să fac ceva la Hop și trebuia într-o dată limită să trimitem titlul la ce facem noi. Și am trimis asta. După care mi s-a conturat în cap ideea și am scris textul ăsta. Mai mult mi-a luat să citesc biografia lui Cehov, dar strict compoziția de scrisori am făcut-o în două zile. Dar a fost o nebunie și cu asta. Pentru că erau probele de preselecție de pe 10 până pe 12. Noi veneam din Germania pe 10, eram în Moldova. Eu sunt cu Nistor, sigur mă pun pe 11, dar nu le-am zis „Știți, vă rog frumos..”. Și așa a fost, am fost pe 11.

După-amiază [pe 10] am ajuns la aeroport, am făcut autostopul, am ajuns până acasă, în Bulboaca, repede m-am schimbat, mi-am luat chestii pentru București, m-am dus la autogară la Chișinău și în autocar am continuat să citesc textul și dimineața am venit la preselecții. Și nu eram foarte sigură că voiam să fac numărul, pentru că nu eram sigură pe mine. Dar am văzut că poți să pleci oricând. „Ce bine, am să văd cum mă simt. Ei, dacă tot am venit, hai.”

Singurătatea

Chestia cu singurătatea e că ne naștem singuri și murim singuri. Toată chestia e cum te raportezi tu la singurătatea asta. Că pentru unii e „Aoleu, sunt singur” și fac o dramă, lucru pe care am vrut să-l autoironizez pe scenă. Dar nu cred în pseudodrama asta. E în capul tău.

Ce planuri ai?

N-am planuri. Trebuie să mă duc să-i ajut pe ai mei acasă. Noi avem grădină, struguri, poamă, vie. Facem vin. În rest lucrez cu copiii, sunt angajată la Teatrul de Poezie. Înveți atâtea lucruri de la copii, sunt extraordinari. Au niște idei, din astea, „Domnișoara Marcela, m-am gândit că pe mine mă cheamă Selina și dacă toți suntem la fel, păi pe toată lumea ar trebui să cheme Selina. Adică să fie așa un oraș Selina și pe toți din oraș să-i cheme Selina”.

Ai vreo emoție preferată, pe care îți place s-o arăți pe scenă?

Noi acum facem un workshop unde lucrăm cu șapte emoții de bază. Le-am aflat pe primele trei, poate după ce le aflu și pe celelalte, mă gândesc care e preferata. Dar nu cred. E ca o paletă de culori, ai nevoie de toate culorile.

Cosmina Olariu

- Premiul Ștefan Iordache - Marele premiu al Galei Tânărului Actor HOP

De ce actorie?

Nu știu, sincer, încă nu mi-am dat răspunsul la întrebarea asta. Îmi place să fiu acolo. Întâlnirea mea cu teatrul a fost una foarte ciudată și extrem de banală, ca să zic așa. Eram prin clasa a X-a sau a XI-a și aveam un test la chimie, la care eram bâtă. O colegă a mea era deja în trupa de la Palatul Copiilor și m-a luat cu ea la repetiții. Sincer, cred că până în momentul ăla fusesem de două ori la teatru. Deci nu aveam nicio tangență cu meseria asta. În momentul în care am intrat în sală și i-am văzut repetând, am fost pur și simplu fascinată. Să-ți spun de ce, nu știu. Dar îmi amintesc că din momentul ăla, deși profesoara mi-a spus că nu are niciun rol să-mi dea, eu am mers de fiecare dată când erau repetiții, eram acolo, pe scaun, și pur și simplu mă uitam.

Drumul meu cu actoria a fost foarte încurcat. Am dat de patru ori, a fost o nebunie. De-asta nu știu să răspund la întrebarea asta. Probabil la un moment dat o să-mi dau seama de ce am ales-o, pentru că e clar că din momentul ăla am știut că asta vreau să fac. E locul în care eu refulez.

Câte ceva despre momentul tău individual, „Mică criză de identitate, după Livada de vișini de A.P. Cehov”.

Eu sunt veșnica îndrăgostită de Cehov și de realismul psihologic, dacă există ceva în care-mi doresc să joc, ăsta e. Am știut din start că vreau să fac Charlota Ivanova, pentru că mi se pare unul dintre puținele personaje care trăiesc în prezent. Nu are trecut, nu are viitor, nu are nimic decât prezentul. Și la Cehov mi se pare extraordinară chestia asta, știi, pentru că toți sunt ancorați ori în trecut, ori în viitor, dar niciodată nu trăiesc prezentul, nu se intersectează în prezent niciunul cu celălalt. M-a fascinat pentru că Cehov îți dă atât de puține date despre acest personaj și trebuie să construiești cumva un univers întreg în jurul lui, și cum am o imaginație foarte bogată, a fost un proces foarte complicat. Am fost atentă la foarte multe detalii, de la felul în care e îmbrăcată, la alegerea personajelor pe care Charlota Ivanovna le joacă, Varia și Duniașa nu au fost alese întâmplător, ele sunt tot femei în casă. Dungile în care m-am îmbrăcat nu au fost alese întâmplător. Ideea a venit total banal, am vrut să folosesc o pereche de pantaloni care erau în dungi. Și fiind foarte atentă la detalii, am zis să văd ce anume înseamnă chestia asta, și am descoperit că dungile au fost folosite inițial pentru servitori, abia apoi au fost folosite de nobili.

Au fost și construcții comice, dar ele nu s-au născut pentru că am vrut să le pun cu mâna acolo, s-au născut din faptul că m-am gândit foarte mult la cum se raportează fiecare personaj la ce face în casa respectivă. Dar ideea de la care am plecat și care m-a apropiat mai mult de personajul ăsta e când Charlota Ivanovna spune „Nu am cu cine să vorbesc și am atâta nevoie să vorbesc cu cineva. Nu am pe nimeni”. Pentru mine asta înseamnă singurătatea. Pentru că vorbim mult, mai ales în epoca asta în care există telefon, Instagram, Facebook, dar de fapt ne întâlnim foarte rar. Plecând de la această replică, mi-am dat seama că singura conversație reală pe care putem s-o avem e cu noi și în general fugim de ea. Pentru că e foarte adevărată, foarte sinceră și foarte tranșantă în același timp. E o realitate pe care cu greu o accepți și dacă o accepți, se nasc lucruri foarte frumoase.

Contează premiile?

Da, contează. N-ai cum să spui că nu contează, pentru că sunt cumva o validare a muncii tale și a efortului depus, și a creației tale artistice, a prezenței tale scenice, a muncii în general, pe care o faci în spatele unui moment. Contează, dar în același timp te și obligă să mergi mai departe. E și o responsabilitate de a merge mai departe și de a crește, nu de a stagna pentru că ai primit un premiu.