Iaacovi & Leidental (sau Itamar, David şi Rut)

„Şi timpul trece, primăvara, vara, toamna şi iarna, cresc frunze noi care apoi se aştern pe pământ, şi fiecare anotimp este aşa de prielnic vieţii. Ca şi cum cineva ar fi pictat un fundal pentru fericirea ta, şi tot ce ai de făcut este să te trezeşti şi să fii fericit. Dar tu stai înţepenit, îngheţat, nu faci nimic scufundat în propria tristeţe, amâni totul pentru mâine iar timpul trece şi eşti conştient că pierzi. Şi stai şi priveşti cu un gust amar, bântuit de regrete, şi priveşti, priveşti, priveşti şi nu faci nimic.” (Leidental)

Despre Andrei Raicu, tânăr absolvent al UNATC, secţia Regie de teatru, aflaţi că anul ăsta a uneltit intrigi prin cafenele – intrigi pentru o piesă de teatru, pentru a consemna absolvirea facultăţii. Mai mult decât atât, le-a conferit actorilor nume de scenă extravagante – străine, cum se poartă. Alina Badea se intitulează Rut Şahaş, Ionuţ Niculae devine Itamar Iaacovi, iar Edi se prezintă sub numele de David Leidental, că doar n-o să rămână cu numele de Cîrlan. Aşadar avem de-a face cu Iaacovi&Leidental. Cu toate că în spatele acestei nomenclaturi de şaradă se ascund personaje ce întruchipează banalitatea şi spectacolul aferent acesteia, ei îşi iau rolul într-atât de serios încât au la dispoziţie o întreagă echipă pentru a ilustra cât mai bine nimicul vieţii: mişcarea le e dictată de Andreea Belu, pe muzica lui Alex Halka şi a lui Vlaicu Golcea, puşi într-o lumină cât mai bună, concepută de Cristi Niculescu şi Paul Zafir, cu o scenografie de Marian Claudiu Bortan.

Pentru Andrei Raicu, Iaacovi&Leidental a fost un spectacol construit de-a lungul repetiţiilor, intuitiv, mulat pe personalitatea actorilor şi a felului în care ei au interacţionat, şi nu cu un scenariu în totalitate scris de-acasă. Cotidianul se construieşte greu în teatru pentru că străfundurile sale sunt cu adevărat apăsătoare, iar o atare tensiune nu poate fi scoasă la iveală decât prin manevre şi tehnici elaborate, lucru pe care Andrei îl reuşeşte printr-o sinergie a mişcării, luminilor şi a sunetului, combinate cu elemente de scenografie.

Dacă ar fi să fie un tablou, Iaacovi&Leidental ar portretiza perfect o operă de-ale lui Otto Dix, cu inspiraţii din August Macke, Ernst Ludwig Kirchner, Conrad Felixmüller, într-un mod pur expresionist, burlesc. O ilustrare spectaculoasă a banalului, spectaculoasă tocmai după felul în care este povestită. Discursul personajelor tinde să te învăluie astfel încât să nu sondezi în profunzime trăirile lor, pe când luminile difuz colorate şi sunetele de fundal trădează o realitate lugubră.

Reprezentarea acestui cotidian atât de spectaculos porneşte de la cuplul de prieteni Itamar Iaacovi şi David Leidental, care nu îşi este suficient sieşi într-o societate în care normele obligă la participare activă, afirmare, şi nu la conformarea într-o existenţă banală. Aşadar, personajul dinamic dintre cei doi prieteni, Iaacovi, caută să condimenteze această existenţă, lucru ce atrage după sine apariţia lui Rut Şahaş. Se formează astfel un trio circular, un lanţ vicios în care toţi sunt verigi slabe, în pofida calităţilor cu care se recomandă.

Spectaculosul la Rut ţine tot de aparenţe. Şi tocmai pentru că tot jocul se învârte în jurul aparenţelor, elementele de recuzită şi decor sunt cele cu adevărat impresionante. Lumini, culori, umbre, siluete mai spectaculoase decât corpurile în sine, sunete de fundal dramatice ce anunţă o acţiune petrecută în contrapunct. Pe de o parte, personajele sunt tratate cu ironie, sunt ridiculizate tocmai prin exagerarea banalului, iar pe de altă parte spectacolul de lumini şi muzica de fundal relevă caracterul dramatic al situaţiei – nu drama simţită de personaje, pentru că ele par să nu simtă nimic sau cel puţin nu vor să conştientizeze acest lucru; ele doar trăiesc. Drama este de partea spectatorilor, a celor care constată cu amar ridicolul vieţii personajelor.

Singurul care dă seama de secătuirea interioară a personajelor este copacul: „element central al decorului, copacul se regăseşte în majoritatea culturilor lumii ca simbol al vieţii, însă în acest spectacol l-am imaginat ca simbol al prieteniei dintre Iaacovi şi Leidental," spune Raicu.

Elementele de decor sunt minimaliste, dar bine evidenţiate, semn că stările personajelor se leagă compulsiv de obiecte: jocul de şah, ceaşca de cafea, valiza, perna, patul, bicicleta, Leidental ca dar de nuntă etc. Andrei Raicu a ales ca anumite obiecte să fie pe roţi tocmai pentru ca schimbările de decor să fie întreprinse de personaje, iar pe de altă parte pentru o sugestie a mişcării, a rapidităţii cu care se întâmplă lucrurile, elemente ce ţin de perioada în care trăim.

Andreea Belu aduce în contrast acea mişcare menită să scoată la iveală „o ironie care ascunde nişte sensuri destul de reale, o caricatură a nunţii, o caricatură a relaţiei, o caricatură a oamenilor care se joacă cu viaţa lor pentru că aşa scrie la carte, iar ei încearcă, săracii, să vadă ce le iese – şi cam asta le iese –, o notă ironică, dar tristă, un haz de necaz, un umor amar.”

Tocmai de aceea, inspiraţia iniţială a fost cea de circ. Andrei a văzut actorii ca angajaţi la circ, lucru pe care i l-a confirmat şi teoria lui Brecht legată de expresionismul vechilor spectacole de bâlci. Personajele de sorginte evreiască dictează un tip de comedie în care Andreea Belu vede „oameni care se amuză ca să supravieţuiască, fac mişto de ei înşişi. Îşi bat joc de viaţa lor de frică să trăiască, fără să îşi dea seama; ei crezând că fac ceva foarte serios, se prefac că se simt bine ca să poată merge mai departe. În ceea ce îi priveşte pe Iaacovi, Leidental şi Rut – pe ei nu i-a pus nimeni în situaţia asta, s-au pus ei singuri.”

Cromatic, situaţia este când albastră, când verde, când mov. Violet ca întrepătrundere între roşul energic al spiritului creativ şi albastrul rece al raţiunii: momentul cafenelei. O atmosferă poluată a râului verde, dar şi căutările obsesive de natură psihologic-albă ale lui Rut. Scenele se derulează dinamic şi acaparează tot spaţiul prin tehnici cinematice: acţiunea se mută de pe platou în balcon, iar în spatele panourilor au loc acţiuni simultane.

Cu toate că este scrisă în 1967, piesa este destul de actuală, pentru că transcede simpla esenţă evreiască cu o referire general valabilă la nişte oameni care întreprind lucruri stupide, provoacă soarta numai pentru a nu fi nefericiţi sau pentru a uita că sunt nefericiţi. Nu a mai fost jucată până acum decât la Cluj în regia lui Elie Malka şi la Timişoara, în regia Mihaelei Lichiardopol, iar viziunea lui Andrei Raicu reuşeşte să aducă şi la Bucureşti (până acum la GodotCafeTeatru) o piesă ce iese din tiparul unei simple lucrări de licenţă.