Iepurii şi căpşunile zâmbesc ironic

Loretei Isac îi place să deseneze noaptea, în liniștea aia de somn general în care totul devine mai clar. Când se gândește la asta, își amintește de My Neighbor Totoro, desenul animat al lui Hayao Miyazaki, în care două fetițe îngroapă niște semințe în pământ, iar într-un miez de noapte se trezesc, fac un ritual și din semințe crește un copac imens. De dimineață nu mai găsesc copacul, dar găsesc semințele încolțite. Așa e și cu ideile, spune Loreta, parcă și ele se întâmplă mai repede pe întuneric.
 
Îndrăgosteala ei de Miyazaki și poveștile lui s-a întâmplat într-o noapte, la Cluj, când un curator a proiectat pentru un grup restrâns de prieteni animațiile japonezului. Dar, într-un fel, Japonia a fost în lista ei de preferințe încă din copilăria petrecută la Chișinău, când tânjea după posturile românești care dădeau desene precum Sandybell. De acolo își trăgea poveștile preferate. De acolo și din teatru.

Mama ei, violonistă, culegea tradițiile populare românești care mai existau prin sate și le punea în spectacole. Loreta a crescut practic pe lângă scenă: a învățat să împletească și să danseze, mergea în turnee. Visul ei era să devină balerină, dar și-a cam pus pofta-n cui după ce a ajuns în România.

Era într-a doua când ea, mama și tata, care e pictor, și-au strâns lucrurile și au plecat din Chișinău. „Cred că adaptarea a fost neașteptat de grea,” spune Loreta. „Știu că în Chișinău eram în clasa I și copiii ne strigau: ești româncă. Aici, când am venit, era invers: ești rusoaică. Și nu prea știam care e direcția și ce suntem.” Au stat jumătate de an în Ploiești, după care au plecat la Iași. Loretei nu i-a plăcut școala de balet – până în clasa a opta nu au avut niciun spectacol cu public, și nici prea multe impulsuri să vrea să continue.

La liceu s-a orientat spre pictură, și a continuat cu ea și la facultate, nu neapărat pentru că avea vreun plan, ci pentru că simțea că-i oferea mai multă libertate de exprimare decât baletul clasic, singurul de care învățase la școală. În 2005, când a prins un Erasmus în Hasselt, un orășel din Belgia, spune că a simțit că a început cu adevărat facultatea. Acolo i se dădea o temă și trebuia s-o execute în două moduri diferite: o dată artistic, o dată comercial, aplicat pentru domenii precum publicitatea. Acolo profesorii își ajutau studenții să-și ducă la capăt explorările, adeseori căutând și întrebându-se cot la cot cu ei. Dacă a învățat un lucru în perioada aia, el nu avea de-a face nici cu tehnica, nici cu convențiile imprimate de facultatea din România – în Belgia, Loreta și-a dat seama că e esențial să fii curios.

La întoarcere, vrând să pună în aplicare ce învățase despre video și digital, a prins un job la MTV, unde a făcut animații pentru emisiuni. A stat un an jumate acolo, apoi a început să lucreze în publicitate, ceea ce face și acum, ca art director la o agenție din București.

De desenat s-a reapucat serios acum vreo doi ani și construiește imagini folosindu-se de realități și doruri din lumea ei. Amintirea puhoiului de iepuri crescuți de ambele perechi de bunici a dus la un personaj iepure care a luat locul oamenilor pe hârtie. Căpșunile după care e înnebunită (mănâncă un kil pe zi, de cum le începe sezonul) apar mai mereu în lucrările ei. De curând, a pictat o pasăre despre care nu știe nici cum se numește, nici cum arată, dar pe care o aude cântând în fiecare primăvară, maxim o lună, de la 5 la 6 dimineața. În pictură, pasărea iese dintr-o căpșună.

Lucrurile astea pot fi ușor imaginate într-o carte de copii, numai că e și multă ironie dincolo de fațada infantilă. O vezi în Your job is to see heaven, care e despre workaholics și despre o lume care se lipește de calculator de parcă acolo ar fi raiul. Sau în Sweet depression, o supradoză de dulce de ți se-apleacă, lipăită de muște gigant.

Dacă va face vreodată cărți pentru copii, Loreta și-ar dori să fie unele capabile să schimbe percepții, precum o carte de ilustrații văzută-n Belgia care, printr-o povestioară cu un copil rămas fără păr, explica leucemia.

Până atunci, desenează zilnic, pentru că dacă n-o face, simte că nici n-a existat ziua aia. Și-a dat la un moment dat seama că digitalul nu făcea decât să-i încetinească procesul de lucru – stătea cu lunile la o lucrare, tot schimbând și salvând diferite versiuni – așa că acum preferă desenul de mână. „E mai sincer”, spune. „Nu stau să mă gândesc și să mă răzgândesc de 100 de ori, mi se pare și epuizant. Nici nu pot să stric ca lumea ceva.”

Joaca și căutarea sunt esențiale, după cum se vede și-n Japanorama, unul din serialele ei preferate. Loreta crede în împrăștiere, de-asta privește dezaprobator din spatele ochelarilor cu rame mari, rotunde când o întrebi dacă nu există riscul să te pierzi în prea multe proiecte tocmai pentru că poți face de toate. „Ai tot felul de idei și e important să le încerci”, spune „chiar dacă ies proaste. Arta modernă de ce a evoluat? Pentru că oamenii ăia au avut posibilitatea să experimenteze. Să strice, să facă orice. Nu, nu mi se pare că te pierzi. Cu cât experimentezi mai mult, cu atât știi unde vrei să ajungi și ce vrei să faci. Prin curiozitate te descoperi.”

Povești de adormit copii.